Albumul de față este coloana sonoră a spectacolului de dans contemporan MORIX 508 de Simona Deaconescu mai multe informații AICI
MORIX 508, produs de M-Studio din Sfântu Gheorghe, este un spectacol de dans despre un viitor îndepărtat, în care oamenii se transformă în cyborgi pentru a putea trăi în adâncul oceanelor. Narat de vocea unui AI, MORIX 508 imaginează Pământul că o planetă în care puținii oameni rămași trăiesc pe insule supra-aglomerate. Spectacolul spune povestea unui grup de moricși, cyborgi care au suferit îmbunătățiri drastice, ca să poată supraviețui și prosperă în lumea subacvatică” (citat din prezentarea spectacolului de la M-Studio). Premiera spectacolului a avut loc în 24 ianuarie 2023 la Studioul de Dans Háromszék din Sfântul Gheorghe, avandu-i ca performeri pe Balázs Judith, Deák Zoltán și Polgár Emília.
Simona Deaconescu este una dintre cele mai importante coregrafe din România, cu o vastă expertiză în domeniul artelor performative și vizuale mai multe informații AICI
O parte dintre noi și-a luat rigle peste degete când eram lipsiți de apărare. Acum nu mai e dezirabil. A rămas violența psihică în relațiile de muncă “artistice”. Depinde de noi.
de Cătălina Bălălău cu Marina Palii, regia și animația Alex Halka, sound design și muzică Vlaicu Golcea
* Best Animation – Paradise Film Festival Budapest / 2023
“Sunt o artistă multidisciplinară născută în Zalău, România. Mi-am început viața artistică în contextul studiului vocal academic ca mai apoi să tranzitez spre actorie și mai apoi spre performance și mișcare corporală. Această multi-expertiză stă la baza tuturor acțiunilor mele artistice, aflate permanent în mijlocul confluențelor diverselor teritorii cărora încerc prin munca mea să le lărgesc arealul pluri-disciplinar.
“Fluid Oratorio” este primul meu album, o încercare de a deconstrui forme și inerent arhetipuri de construncție în muzică. Pasaje sonore ce amintesc de muzica sacră se îmbină cu voci de cyborg născând o viață nouă într-un fluid în care naivitatea se împletește adesea cu emoții întunecate.
Sunt tentată să construiesc totul pornind de la vocea mea – coloana vertebrală a tot ceea fac – fie că vorbim de transmutațiile tip cyborg ale vocilor diverselor creaturi încă necunoscute nouă sau de expresii vocale operatice ce par a veni dintr-un trecut fastuos al spectacolelor simfonice cu public, toate acestea creînd o paletă variată de expresii contrastante: șoptite sau distorsionate, clinice sau alterate, carnal vulnerabile sau encodate digital. Fiecare voce poate fi asociată unui avatar și cu siguranță fiecare dintre aceste avataruri are ceva consistent de spus.
Iată și câteva exemple de schije / tronsoane care se asamblează în muzica mea:
povești fracturate ce conțin memoriile unei persoane care a cântat în cor
superpoziții de genuri muzicale diverse, unele dintre el dezgropate și reformatate ulterior
textele și versurile mele chestionează puterea limbajului articulat de a comunica efcient în realitatea cotidiană
șabloane ultra-folosite în idiomurile pop, o limba latină hibridă – parțial inventată din memoria comună – și onomatopee fără sens, toate acestea crează împreună noi fire dramatice apăsând pedalele propriilor emoții și amintiri
clișee pop și mai ales module kitsch care se comportă că niște mantre atotștiutoare și exhaustive
un sentiment nesfârșit al trip-urilor de orice tip, monotonia valurilor, drone, trenuri și ambarcațiuni
un preview cinico-tandru al unui tip de sfârșit de lume, povestit evident cu un umor secret și subtil
puncte de vedere ale bătrânilor zei care în continuare fac mișto de noi
Lucrez destul de mult cu primul rezultat. Aproape tot materialul este clădit pe un prim take. Aici rezidă pentru mine puterea calităților tuturor greșelilor: ele sunt ireversibile și irepetabile – greșeli ce vin la rândul lor cu un tip de “adevăr” care pentru mine este total relevant și pe care îl caut încontinuu.
Mă conectez cu entopia. Faptul că ea apare odată cu emisia unui sunet nu face decât să-mi atragă atenția asupra invizibilitatii acestui proces iar asta mă face să simt că așa arată un proces de creație onest: să poți experimenta organic începutul și terminusul acestui timeline linear al fluctuațiilor entropice. Și ca un feedback de cea mai bună calitate pe care îl re-primesc – această linearitate îmi conferă mie un ghidaj / traseu în interiorul muncii mele.”
PSIHODROM RECORDS anunță lansarea coloanei sonore COREOMANIACII OST realizată de compozitorul Vlaicu Golcea. Petrecând cel puțin 20 ani în scena muzicii performative, începând cu 1996, poate fi lejer considerat unul dintre pionierii integrării muzicii electronice și a computerelor în acest domeniu, mai ales cu grupurile East Village, MIDI Overdose și Aievea. În ultimii 10 ani s-a dedicat mai ales compoziției muzicii de scenă, film și instalații multimedia, fiind unul dintre cei mai activi și cunoscuți artiști crossover ai generației sale.
“14 iulie, 1518, o femeie cu numele de familie Trofeea, începe să danseze în mijlocul străzii, fără a fi acompaniată de nicio muzică. În ciuda insistențelor soțului ei, Trofeea continuă să danseze pâna la apus. Orașul Strasbourg este în alertă maximă. O epidemie de dans s-a declanșat în piața centrală a orașului.“
Așa încep “Coreomaniacii” Simonei Deaconescu, autoare a conceptului și a coregrafiei producției CNDB de anul trecut, cu tinerii studenți ai Academiei de dans și performance, a cărei coloană sonoră o lansez azi grație prietenilor și artiștilor de la PSIHODROM.
Cred că este primul soundtrack românesc a ceea ce publicul larg poate numi “dans contemporan”. Mă onorează acest lucru, cu atât mai mult cu cât zona performativă se luptă cu virusul ignoranței autorităților culturale de mai bine de 30 de ani, asta ca să rămânem în context epidemic. Corpuri care crează anticorpi pentru a supraviețui derizoriului cultural de la nivelul “înalt”.
Mulțumesc Simona, Adi, Diana, Laura, Vera și Robert pentru inspirația pe care mi-ați oferit-o și care a dus până în acest punct pe care îl marcăm azi. Deși audiția muzicii scrisă pentru un spectacol performativ sau film sau piesă de teatru poate fi în sine un experiment fructuos și plin de insight-uri, sau poate oferi o lectură complementară problematicii – ne-presurizată de stimulii vizuali – muzica de acest tip își împlinește destinul când se întâlnește cu performerii și cu spațiul scenic. Lucru pe care ni-l doresc cât de curând !
Închei tot cu un paragraf din spectacol, care poate dovedi că 500 de ani nu schimbă aproape nimic…
“Consiliul XXI numește un medic din oraș, ca responsabil pentru soluționarea epidemiei. În mai puțin de o săptămână acesta prezintă diagnosticul:
Dansul acesta este o boală naturală, cauzată de sângele supraîncălzit al oamenilor. Blocajele din corp pot determina o acumulare de sânge sub forma unor fluxuri. Dacă nu sunt eliminate, pot începe să putrezească și să se supraîncalzească. Așadar devin fierbinți. Dacă ajung la creier ele pot cauza o furie amară, nebunie, nechibzuință, indiscreție, imprudență, speculație, perversitate sau, mai rău, mândrie. Nu putem exclude varianta în care demoni, Satana sau chiar Dumnezeu stârnesc inflamația lichidelor, alterând nervii optici, corupând sângele. Consider că fie un exces de bilă galbenă îi face pe oameni mai nervoși, fie un exces de bilă neagră îi face mai melancolici. Singura soluție este să continue să danseze, acest exercițiu lung și violent va duce la evacuarea transpirației și odată cu ea se vor evapora toxinele.
Pentru oprirea epidemiei dansului, singura soluție este și mai mult dans.”
“Vlaicu Golcea este una dintre importantele prezențele artistice cu care Centrul Național al Dansului București a avut plăcerea să colaboreze de-a lungul timpului.
Mult mai mult decât un simplu comentariu al intenției coregrafice din lucrarea realizată în programul CNDB, OST-ul „Coreomaniacii”, semnat de Vlaicu Golcea, este o creație artistică de sine stătătoare. În compozițiile sale, muzica sa nu doar acompaniază. Calitatea, universul stilistic și imaginarul pe care Vlaicu Golcea le propune fac din compozițiile sale elemente care luate singular reușesc să joace rolul principal. Nu putem decât să ne bucurăm că din programul CNDB se nasc noi forme artistice!”
În 2015 am început să mă gândesc la realizarea unei instalații performative ce pornește de la un text scris pentru teatru. Focus: auto-izolarea tinerilor într-o cameră pentru un timp îndelungat. De atunci s-au întâmplat multe. În 2017 și 2018 am reușit să aducem în fața publicului instalația noastră. Pentru mai multe detalii despre proiectul de atunci și minunata echipă care l-a creat, puteți vizita arhivele online pe www.hikikomori.ro Peste ani, fac o reverență și mulțumesc tuturor pentru dedicarea, efortul, energia pozitivă și mai ales pentru aportul unic pe care l-au avut în aducerea la viață a unui gând.
Mă bucură mult că pot aduce astăzi în urechile și în imaginarul vostru coloana sonoră compusă special pentru acel act artistic. Între timp, am învățat pe pielea noastră câte ramificații explodează din decizia forțată de împrejurări interioare și exterioare de a nu mai părăsi un spațiu fizic sau mental. Din momentul acela totul își schimbă paradigma: viața interioară, libertatea, liberul arbitru, fantasmele, relațiile cu alți oameni, violența trăirilor interioare și felul în care ele se reflectă în realitățile celorlalți.
POOL NO WATER by Mark Ravenhill@Teatrul Maghiar de Stat Cluj__project by Radu Nica, Andu Dumitrescu, Vlaicu Golcea // video art by ANDU DUMITRESCU_music by VLAICU GOLCEA_voice by KINGA ÖTVÖS
POOL (no water) trebuia să fie o piesă de teatru, dar a devenit o piesă într-un mecanism mult mai complex. Unul care e de fapt o convergenţă de mijloace, tehnici şi tehnologii, o suprapunere de abordări, oameni, efecte şi întâmplări. Plecând de la un „text pentru performeri” de Mark Ravenhill, cei implicaţi în producţia şi punerea în imagine a acestui eveniment au făcut nefăcutul: trama narativă devine pretext pentru un savant joc de imagini video (impecabil – vizual vorbind, poetic şi puternic în egală măsură), un sofisticat exerciţiu actoricesc (credibil, autentic, asumat în postúri şi contextualizări surprinzătoare), secondat de o lume sonoră bizară şi minunată (sofisticată şi surprinzătoare, la rândul ei). POOL (no water) nu arată a teatru, dar nu e nici film, nu e nici simplu dialog sau monolog filmat, dar nici clip. E ceva între şi peste toate acestea. Categoriile proxime ţin mai degrabă de underground-ul artelor vizuale (şi) multimediale, de performativul zis şi post-dramatic şi de VJ-iala de festival (păstrând aici, vă rog, toate conotaţiile pozitive). Până la urmă, POOL (no water), este o dramă a adecvării şi inadecvării, o poveste despre dimensiunea intimă a corporalităţii, despre ce poate fi privit şi ce trebuie să rămână privat. Apoi, în forma de acum, mai e şi despre relaţia dintre prezenţă şi absenţă, despre claustrări domestice şi accesul la rizomul globalizat de dincolo de camera web sau linkul de sub mouse. Un spaţiu-spectacol virtual despre idealul prieteniei, frumuseţea imaginii, faimă, empatie şi dinamica fluidelor. Sau mai degrabă despre lipsa lor. [Horea Avram, istoric de artă]
POOL (no water) was supposed to be a play, but it ended up playing a part in a much more complex mechanism. A mechanism that actually translates into a convergence of means, techniques and technologies, an overlapping of approaches, people, effects and occurrences. Starting from “a text for performers” by Mark Ravenhill, the ones involved in the production and image construction of this event have achieved the unachievable: the narrative plot turns into a pretext for smart game of video images (that, visually speaking, is, to the same extent, impeccable, poetic and strong), for sophisticated acting (that is believable, authentic and assumed within surprising attitudes and contextualizings) supported by a wonderful and bizarre soundscape (in its turn, sophisticated and surprising). POOL (no water) looks neither like theatre, nor like film, it is neither taped dialogue or monologue, nor some sort of a video. It is something between and above all these. It is rather positioned in the proximity of underground visual (and) multimedia arts, of the so-called post-dramatic postmodernism and festival VJ-ing (please stick to the positive connotations here). Eventually, POOL (no water) is a drama of adequateness and inadequation, a story about the intimate dimension of corporeality, about what can be watched and what has to remain private. Moreover, in its actual form, it is also about the relationship between presence and absence, about domestic claustrophobia and access to the globalized rhizome situated beyond webcam or clickable links. It is a virtual show/space about the ideals of friendship, the beauty of images, fame, empathy and the dynamics of fluids. Or, rather, about the absence thereof. [Horea Avram, art historian]
