INFO & TICKETS

https://www.huntheater.ro/ro/spectacol/503/pool-no-water/

POOL NO WATER by Mark Ravenhill@Teatrul Maghiar de Stat Cluj__project by Radu Nica, Andu Dumitrescu, Vlaicu Golcea // video art by ANDU DUMITRESCU_music by VLAICU GOLCEA_voice by KINGA ÖTVÖS

https://www.zilesinopti.ro/articole/28281/eveniment-artistic-pool-no-water-de-mark-ravenhill

POOL (no water) trebuia să fie o piesă de teatru, dar a devenit o piesă într-un mecanism mult mai complex. Unul care e de fapt o convergenţă de mijloace, tehnici şi tehnologii, o suprapunere de abordări, oameni, efecte şi întâmplări. Plecând de la un „text pentru performeri” de Mark Ravenhill, cei implicaţi în producţia şi punerea în imagine a acestui eveniment au făcut nefăcutul: trama narativă devine pretext pentru un savant joc de imagini video (impecabil – vizual vorbind, poetic şi puternic în egală măsură), un sofisticat exerciţiu actoricesc (credibil, autentic, asumat în postúri şi contextualizări surprinzătoare), secondat de o lume sonoră bizară şi minunată (sofisticată şi surprinzătoare, la rândul ei). POOL (no water) nu arată a teatru, dar nu e nici film, nu e nici simplu dialog sau monolog filmat, dar nici clip. E ceva între şi peste toate acestea. Categoriile proxime ţin mai degrabă de underground-ul artelor vizuale (şi) multimediale, de performativul zis şi post-dramatic şi de VJ-iala de festival (păstrând aici, vă rog, toate conotaţiile pozitive). Până la urmă, POOL (no water), este o dramă a adecvării şi inadecvării, o poveste despre dimensiunea intimă a corporalităţii, despre ce poate fi privit şi ce trebuie să rămână privat. Apoi, în forma de acum, mai e şi despre relaţia dintre prezenţă şi absenţă, despre claustrări domestice şi accesul la rizomul globalizat de dincolo de camera web sau linkul de sub mouse. Un spaţiu-spectacol virtual despre idealul prieteniei, frumuseţea imaginii, faimă, empatie şi dinamica fluidelor. Sau mai degrabă despre lipsa lor.
[Horea Avram, istoric de artă]

POOL (no water) was supposed to be a play, but it ended up playing a part in a much more complex mechanism. A mechanism that actually translates into a convergence of means, techniques and technologies, an overlapping of approaches, people, effects and occurrences. Starting from “a text for performers” by Mark Ravenhill, the ones involved in the production and image construction of this event have achieved the unachievable: the narrative plot turns into a pretext for smart game of video images (that, visually speaking, is, to the same extent, impeccable, poetic and strong), for sophisticated acting (that is believable, authentic and assumed within surprising attitudes and contextualizings) supported by a wonderful and bizarre soundscape (in its turn, sophisticated and surprising). POOL (no water) looks neither like theatre, nor like film, it is neither taped dialogue or monologue, nor some sort of a video. It is something between and above all these. It is rather positioned in the proximity of underground visual (and) multimedia arts, of the so-called post-dramatic postmodernism and festival VJ-ing (please stick to the positive connotations here). Eventually, POOL (no water) is a drama of adequateness and inadequation, a story about the intimate dimension of corporeality, about what can be watched and what has to remain private. Moreover, in its actual form, it is also about the relationship between presence and absence, about domestic claustrophobia and access to the globalized rhizome situated beyond webcam or clickable links. It is a virtual show/space about the ideals of friendship, the beauty of images, fame, empathy and the dynamics of fluids. Or, rather, about the absence thereof. [Horea Avram, art historian]