organizată de /SAC la Comenduirea Garnizoanei Timișoara (Piața Libertății 5)
Explorez în această piesă sonoră un subiect care mă preocupă de câțiva ani: ce se întâmplă cu noi în cele 9 luni, înainte de “naștere”. Este o invitație la a ne imagina proximitatea inimii mamei, a fluidului emoțional ce o traversează, a primului nostru fel de a recepționa și a ne reprezenta universul intrauterin – o traducere ficțională a ceea ce pentru noi reprezintă singura lume înconjurătoare a acelui moment. În același timp este o invitație la a reflecta asupra deciziei de a forma o viață nouă. Fac parte dintr-o generație (cunoscută că având cheia de la casă legată cu șnur la gât) în care copiii erau dispensabili aproape imediat după naștere fiind cedați (aproape într-un neo-feudalism emoțional) în cel mai “bun” caz bunicilor (ca figuri de ‘îngrijire”) făcând astfel ca actul nașterii să fie pentru copil primul act ce poate fi resimțit ca un abandon – asta într-un lung șir de viitoare traume și constelații emoționale trans-generaționale – explicabile – dar totuși reale. Tratarea (de multe ori fără rele intenții) copilului ca ființă căreia nu i se recunoaște dreptul la autonomie emoțională poate deschide discuții multistratificate despre datoria genitorilor de a îngriji o altă ființă umană – fizic și psihic. Tot în același timp este o reflecție asupra vieții și a morții, asupra frumuseții și fragilității unei stări de pendulare între autonomie, dependență și conștientizare a trecerii timpului.
