Muzica e o scenografie mentală

Cîntă muzici nedefinite, ferindu-se de înregimentarea în stiluri și curente. Compune muzică de teatru și, pentru realizările în domeniu, a luat un premiu UNITER. Uneori, muzica lui, cu el cu tot, se lipește perfect de dansul contemporan. Acum Vlaicu Golcea se pregătește pentru primul lui performance „de autor“.

Oana StoicaCe gen muzical vă interesează cel mai mult?

Toate felurile de muzică. Am un noroc absolut chior să fac ceea ce îmi place și consider că pînă la vîrsta asta am făcut extrem de puține compromisuri sau lucruri de care îmi este rușine cu desăvîrșire. Caut o expresie muzicală proprie pe care nu pot să o definesc, nu știu dacă a venit sau nu, dar îmi doresc să fac ceva ce vine exclusiv din mine și care nu are legătură cu referințe stilistice anterioare mie. E ceea ce eu, pe limba mea, aș numi-o sinceritate. Faptul că am descoperit computerul și felul în care pot lucra singur acasă au hrănit dorința ca muzica pe care o fac să nu fie limitată în expresie, așa cum ar fi fost dacă aș fi rămas un contrabasist de jazz printre milioanele de contrabasiști de milioane de ori mai buni decît mine. Asta într-o țară în care lipsa de criterii este ceva care îmi taie respirația. Am devenit cunoscut, la modul cel mai provincial vorbind, pentru că sîntem extrem de puțini. Simplul fapt că existam era o valoare în sine. N-am putut să accept chestia asta.

Tehnologia îmi pune pe tavă niște posibilități pe care nu le aveam acum zece ani și asta îmi dă dorința de a explora prin muzică diverse zone, de a declanșa imagini mentale pe care nu le poți sugera cu un singur instrument. E ca și cum ai picta într-o singură culoare. Pentru mine, un instrument este o culoare. Timbrul, care este una dintre cele patru calități ale sunetului, îl asociez culorii. O chitară va suna ca o chitară tot timpul. Poți face enorm de multe lucruri cu ea, dar ea va rămîne o chitară. Mie nu-mi ajunge să lucrez cu un singur timbru, am nevoie de o paletă largă de culori pentru a picta ceea ce doresc eu să pictez prin muzică. Asta, deși, după cîtă muzică s-a făcut, e ușor utopic să îți dorești să creezi un stil nou. Îmi acord relaxarea de a încerca să pun muzica în alt context decît acela strict de a înșirui niște note într-un anumit stil. Pe scurt, mi-aș dori ca muzica, pe care o fac, să fie complementară văzului, ca o scenografie mentală.

Pentru mine, un instrument este o culoare.

Oana StoicaCum răspundeți unei critici de genul „cine folosește computerul nu cîntă, de fapt, doar mixează“?

Îi răspund foarte dur. Urmează foarte multe puncte. Mi se pare că trebuie să fii atît de limitat ca să emiți o asemenea părere, încît nici nu merită efortul de a demonstra ceva. E ca și cum ai spune că chitara electrică nu ar fi trebuit inventată pentru că aveam chitara acustică. Sau pianul, la ce bun? Hai să renunțăm la pian în toate partiturile care s-au scris pentru el, să ni le imaginăm cu clavecinul. Oare cum ar suna Für Elise sau Sonata lunii pe clavecin, mai înseamnă același lucru? Am asistat acum doi ani la Institutul de Muzică și Acustică din Karlsruhe la felul în care era atacat de către muzicologi directorul Institutului. Absolvise o facultate „clasică“ de compoziție, dar alesese să lucreze cu computerul și prezenta o instalație surround în 50 de puncte sonore, o cupolă muzicală, ceva fabulos, una dintre cele mai extraordinare experiențe muzicale de cînd ascult muzică. Pentru simplul motiv că avea în față un laptop era atacat incredibil, ca în Evul Mediu. Prejudecățile există și nu are sens să le dăm curs.

Așa cum e bine că există „Toccata în re minor“ de Bach care unora le oferă sentimentul că se aproprie de divinitate, așa e bine că există și „Anarchy In The UK“ de Sex Pistols. Cine zice că o piesă Sex Pistols nu reușește să trezească într-un anume om mai multe sentimente și mai bogate decît nu știu ce capodoperă a muzicii clasice? Mi se par extrem de provinciale toate dezbaterile astea, clasic vs pop. De aceea cred că există muzică, pentru că trebuie să răspundă unor nevoi sufletești, milioanelor de tipologii și istorii personale care există pe lumea asta și milioanelor de stări prin care trece un om de cînd se trezește pînă cînd se culcă.

Oana StoicaAți făcut muzică de scenă, și în teatru, și în dans contemporan, ba chiar în cîteva spectacole ați fost și performer...

Într-un spectacol de dans contemporan am cîntat pur și simplu la contrabas alături de Florin Fieroiu. E un performance din 2002, se numește For All My Friends și poate fi văzut pe YouTube. În altul, într-o improvizație, împreună cu Sorin Romanescu și cu patru coregrafi din străinătate conduși de Mark Tompkins, la „Bulandra“, prin 2003, am dansat cu basul, adică m-am mișcat împotriva felului în care se mișcă un muzician basist. Nu mai concep apariția mea live decît ca pe un fel de performance. Faptul că mă duc pe scenă „nepregătit“ pentru spectacolul pe care urmează să îl ofer stîrnește în mine acel tip de sinceritate pe care o caut. Asta cred că își dorește lumea să vadă pe scenă, un om viu. Astăzi, nu mai văd în ce fel poți fi viu decît să „naști“ o mare parte din muzică acolo, pe loc. Bineînțeles, cu un background sănătos și conștient că nu faci un teribilism, ci dimpotrivă, ceva asumat 100%, iar tot ce iese prost doare după aceea foarte rău.

Oana StoicaAți făcut așa ceva la Green Hours, pornind de la fotografiile Cristinei Ivan....

Da, împreună cu prietenul percuționist Daniel Ivașcu. Am vrut să aduc în fața publicului un artist tînăr. Cristina are 24 de ani. E normal ca tinerii să fie expuși, pentru că trăim într-o țară în care se numesc tineri oameni de peste 35 de ani, ceea ce mi se pare jignitor. Al doilea motiv al performance-ului a fost să promovez un anumit tip de muzică. Din fericire, mai există oameni ca Voicu Rădescu care își permit luxul de a lăsa muzicienii să se producă așa cum sînt. Green Hours e un loc în care Bucureștiul respiră a normalitate. Voicu nu își pune problema, ca alți directori, ca ceea ce face el să placă publicului, iar eu am depășit de mult timp zona asta, de a căuta acceptul sau interesul publicului. Aș fi cel mai fericit să performez într-o zi pentru un singur om care a venit interesat și deschis acolo, nici nu trebuie să-i placă.

Am vrut să propun un tip de muzicalitate care nu se întîlnește în cluburi, pe care o ascultăm acasă (poate din snobism) pentru că știm că este făcută de niște norvegieni ciudați sau de niște islandezi. Pe schema că „nimeni nu e profet în țara lui“, am impresia că pe nimeni nu mai interesează un produs românesc, chiar dacă el sună altfel. În acest performance am venit cam „nepregătit“ ca să fiu impresionat în timp real de fotografii și de tot contextul emoțional de acolo. Orice muzică ce nu implică un mesaj verbal direct trebuie să trezească întrebări suplimentare din partea celui care o face.

De aici încep multe probleme care m-au făcut să cînt extrem de rar. Tocmai pentru că e atît de multă informație, e important ca, atunci cînd ești pe o scenă live, să oferi ceva consistent și altfel. Asta e o altă discuție, despre a fi altfel. Mi-am petrecut ultimii ani în teatru. E atît de multă impostură, atît de mult provincialism cultural, niște expectanțe atît de mici, încît mă întreb cît la sută din oamenii pe care îi cunosc sînt bine intenționați și chiar vor să facă artă. Toate acestea sînt văzute într-un context mai larg și într-un cerc extrem de vicios, în care pe primul loc stă lipsa de informare.

Apoi, criteriile valorice nu există și asta generează mici starlete efemeride de care sînt dezamăgit cînd ajung să mă informez ulterior și descopăr că sînt niște clone triste ale unor lucruri autentice. M-am simțit de multe ori violat în sensul ăsta.

Oana StoicaApropo de muzica pentru scenă – ce schimbă muzica originală față de o ilustrație muzicală?

Cînd creezi ceva original, și muzica trebuie să fie originală, numai așa iese ceva nou. Sînt zeci de exemple de filme unde coloana sonoră, în care e muzică originală, și nu compilație, e cea definitorie pentru film. Nu-mi imaginez American Beauty fără muzica aceea. Nu interesează pe nimeni cum îl cheamă pe compozitor, dar el a reușit să creeze ceva ce îți rămîne în minte. Sau coloana sonoră de la Solaris al lui Soderbergh, sau Taxi Driver al lui Scorsese, care a lucrat cu Bernard Herrmann, cel care făcea muzica pentru Hitchcock. Trebuie să fie un pic mai mult decît faptul că îți place muzica și consideri că ai dreptul să o folosești cum ai tu chef.

Oana StoicaVreți să faceți propriul spectacol. E vorba de un proiect care se bazează exact pe această afinitate pentru vizual.

Fiind un tip care chiorăște pe zi ce trece, vreau să fac chestii vizuale. Da, vreau să îmi fac propriul spectacol care să vorbească despre ceea ce mă interesează pe mine și pe artiștii apropiați mie acum. Un univers cultural sănătos nu e posibil fără nișe și alternative. Trăim într-o perioadă în care încep să se demitizeze meserii. Nu mi se pare un tupeu nemaipomenit să fac un spectacol. Îl văd ca pe o încercare a mea față de mine, sînt bucuros dacă el se va concretiza, sînt măgulit că doi directori de teatre – Odeon și Teatrul German din Timișoara – și-au declarat încrederea în mine și sper să merite. Simt o atît de mare nevoie de altceva peste tot, încît nu-mi explic de ce nu există, de ce întîlnesc oameni mișto care nu fac nimic, tineri „morți“, autosuficienți, dar blazați în fond și care nu acționează. Sistemul teatral existent nu poate să ofere ceva nou, atît timp cît va rămîne așa.

Oana StoicaVă e frică de ceva?

În afară de moarte, pe care oricum nu am cum să o evit, mi-e frică să nu-i rănesc pe oameni și să nu îmi dau seama. Mai mult, oameni la care țin sau pe care îi iubesc. Dar în rest, e de datoria mea să îmi fac o viață frumoasă. Am toate șansele să mi-o facă alții urîtă. Nu sînt nici muritor de foame, nici fără speranță, nici sclav, nici opresat politic. Mi se pare că deja e destul și poate fi din ce în ce mai bine, dar asta depinde doar de mine. Așa că mă automotivez să fac lucruri frumoase.

A consemnat Oana Stoica. Publicat în Dilema Veche nr. 384, 23–29 iunie 2011.