Muzica poate fi ascultată și altfel

Vlaicu Golcea este muzician și sound designer. A creat muzică pentru film, muzică de dans și performance, și, nu în ultimul rînd, muzică de teatru. Are în palmares distincții importante, printre care și un premiu UNITER. A susținut concerte în țară și în străinătate, implicîndu-se și în zona multimedia / instalații. L-am întîlnit pe Vlaicu Golcea la Tîrgu-Mureș, în timpul repetițiilor la un spectacol al Teatrului Național, și am înregistrat acest interviu într-o cabină de lîngă sala Parking, cel mai nou spațiu de joc al acestui teatru. Citiți mai jos despre albumul Noire de București, teatru, colaborări de succes și cel mai recent spectacol care are pe coloana sonoră semnătura lui Vlaicu Golcea.

Anda CadariuDomnule Vlaicu Golcea, ieri am descărcat gratuit de pe site-ul vlaicugolcea.ro cel mai recent album pe care l-ați înregistrat, Noire de București. Nu e jazzy deloc, iar piesa mea preferată e Kebab Miorița. Cît a durat pînă să ajungeți cu acest album în studio?

În zilele noastre, "studioul" este la mine acasă, așa că este produs integral - cum se zice în lumea muzicienilor care fac muzică electronică - in the box, adică totul este într-o "cutie" - care este calculatorul personal. E un album la care mă gîndesc de mult timp, dar practic l-am făcut în vreo două luni, înainte de Crăciun. Și am decis să-l pun la dispoziția celor care doresc să-l asculte, undeva... tot așa, în jurul Anului Nou. Cred că sintetizează cam ceea ce-mi doresc eu să aud și să exprim în zilele astea în felul în care îmi place mie. Și ce este interesant - din punctul meu de vedere, bineînțeles - , sînt cîteva colaborări. Tocmai ați spus că Kebab Miorița v-a plăcut - este împreună cu Marta Hristea, cu care colaborez de mult timp. Mai am colaboratori - prieteni vechi - Rudy Teianu, care întîmplător este și soția mea, Tavi Scurtu - baterist din Timișoara cu care cînt de mulți ani și Daniel Ivașcu, percuționist cu care iarăși colaborez de mult timp.

Anda CadariuApropo de colaborări - ați lucrat în trecut cu artiști extrem de diferiți, de la Sorin Romanescu la Norzeatic și Khidja. Asta spune multe și despre muzica dumneavoastră, care acoperă mai multe genuri. Cum ați evoluat? De unde-ați plecat ca să ajungeți la acest album, Noire de București?

Am plecat de la constatarea - pe cînd aveam cam optsprezece ani - că-mi place muzica. Și am făcut o turnură destul de drastică, în sensul că ar fi trebuit să devin chimist. M-am hotărît să fac jazz, am dat la Conservator, am terminat secția de jazz. În interiorul secției mi-am schimbat focusul de la chitară la bas, apoi la contrabas, am cîntat la contrabas vreo treisprezece-paisprezece ani. Între timp am descoperit computerul și compoziția, și, cumva, toate lucrurile s-au morfat în zona pe care astăzi o practic cel mai mult, și anume compoziția pentru muzică de scenă. Descoperind muzica de scenă, am descoperit un univers de care nu știam ca muzician de jazz și ca muzician care face muzică pe scenă, în timp real. Asta m-a interesat de cînd am început să fac muzică: ce înseamnă muzica și de ce un sunet poate să însemne pentru cineva ceva și pentru altcineva cu totul altceva, și am descoperit asta la muzica de scenă. Muzica poate fi ascultată și altfel. În momentul în care muzica trece din planul întîi - cum este în cazul unui concert - în plan secund - să-i spunem -, deci este o artă conexă a întregului act sincretic care este un spectacol, ea capătă cu totul și cu totul alte valori. Se face într-un anumit fel; ce-am descoperit ulterior este faptul că muzica de dans, muzica de film, muzica de film documentar și muzica de teatru au cu totul alte coordonate. Trebuie să "apeși pe alte butoane" ca să iasă ceva în zona în care dorești s-o folosești. Cam acesta este focusul meu în muzică, este mai mult decît un mijloc de expresie, este o căutare îndelungată și extrem de diversă a ceea ce înseamnă sunetul și cum poți să exprimi anumite emoții cu un anumit set de sunete. Asta are și repercusiuni, în sensul că sînt sigur că din tot ceea ce fac eu, lucrurile sînt atît de diferite încît nu știu dacă poți să pui degetul pe ceva și să zici dacă este compus de mine. Iar cei care doresc să testeze acest lucru pot să descarce de pe site-ul meu de la diverse colaborări, unele dintre ele inedite - și aici mă refer la cele cu regizorul Radu Afrim, care cîntă trei piese după Anton Pann -, pînă la colaborări cu diverși artisti, muzicieni sau actori, și pînă la a descărca o parte din coloanele sonore ale producțiilor la care am lucrat.

Muzica poate fi ascultată și altfel.

Anda CadariuPresupun că știți tot ce mișcă în muzica de calitate românească și internațională. Aveți vreo recomandare? Ați descoperit recent vreun artist care să vă inspire? Bănuiesc că lista e lungă...

Da, și începe cu un "nu". Nu știu chiar tot ce mișcă, și cu siguranță nu prea știu muzica românească. În ultimii doi-trei ani am lucrat extrem de mult, și, pe plan personal... - desigur că asta nu interesează pe nimeni, dar am foarte puțin timp și din cauza asta nu sînt pus la punct chiar la zi. Am alte priorități acuma, încerc să mă focalizez pe ceea ce-mi doresc eu să fac și pe căutările mele, dar există tone - după cum ați spus - de muzici bune - asta este partea frumoasă a secolului XXI, faptul că muzica a devenit accesibilă (uneori prea accesibilă - asta ar fi partea rea). Dar sînt un ascultător de foarte multe genuri muzicale, deci n-aș putea să dau doar cîteva nume - lista ar fi foarte mare.

Anda CadariuCum se împacă jazz-ul cu sound design-ul?

Simplu: nu se împacă. Sînt două chestii absolut diferite. Personal, m-am oprit din a cînta jazz acum cîțiva ani...

Anda CadariuDe ce?

Pentru că după o analiză extrem de sinceră pe care mi-am făcut-o, mi-am dat seama că e o muzică în care nu mă pot exprima liber. Este o opinie extrem de personală și extrem de subiectivă, dar jazz-ul mi se pare, ca orice alt curent mare din istoria muzicii, o muzică ce are o ștampilă extrem de clară, și anume o ștampilă socio-istorico-politică foarte bine conturată. Practic, este muzica comunității de afro-americani, și muzica de jazz se confundă, unu la unu, cu istoria comunității în State. De la inceputurile lui (ragtime, New Orleans) pînă la free jazz (care coincide cu perioada anilor '60-'70 în care s-au făcut primii pași). Din punctul meu de vedere, pe lîngă cuceririle muzicale, în istoria acestei muzici se reflectă si strigătele disperate ale unei mari nedreptăți, care, ușor-ușor, și cu prețuri foarte grele, a început să fie înlăturată, și această comunitate să-și recîștige dreptul la libertatea personală. Asta este o chestie. În al doilea rînd, cred că muzica de jazz n-are cum să nu țină cont de niște atuuri și niște date genetice pe care eu, ca un bucureștean din Sud-Estul Europei n-am cum să le ating la modul cel mai profund. Mi se pare la fel de "inedit" să cînt o muzică ca jazz-ul, care vine din State, ca și cum aș vedea un japonez care cîntă muzică din Maramureș - și cu siguranță că n-o va face la fel de bine cum o face un maramureșean. Extrapolînd, fiecare gen din muzica pop - ca s-o luăm așa - a apărut strict din rațiuni socio-politice. De la muzica disco, la muzica punk, rock, toate acestea n-au fost numai niște căutări muzicale, ci o expresie absolut firească a unei generații care era nemulțumită de ceva din punct de vedere social. Această muzică a apărut ca urmare a unor tendințe care erau înăbușite. Și-atunci... mă tot întreb ce-ar putea însemna muzica de azi, o muzică care să fie atît de proaspătă cum au fost curentele anterioare. Observ că în ultimii ani retrăim - într-o calitate mai bună a muzicii și imaginii - muzica anilor trecuți. Sînt tot felul de reveniri stilistice - pînă mai deunăzi era la modă bossa nova, după care a reînceput muzica italo-disco din anii '80, acuma sîntem în anii '90. Îmi pare rău, cumva, mi se pare că lucrurile ar trebui să meargă un pic mai departe, și mă întreb de ce nu se întîmplă asta. Vorbind în termenii cei mai generali, bine-nțeles. Cred că este o profundă criză de identitate care se reflectă și în muzică.

Anda CadariuLucrați cu mulți regizori de teatru importanți, care sînt pe val acum. Ce v-a făcut să vă apropiați de teatru? Cum ați ajuns să lucrați cu acești regizori?

A început cu Radu Afrim...

Anda Cadariu... împreună cu care ați înregistrat acele piese...

Da, și cu care mă tot întîlneam pe la Green Hours, care este, după părerea mea, una dintre cele mai importante instituții ale artei underground din România - nu exagerez, pentru că acolo s-a făcut pentru prima dată și teatru, și muzică, și chiar este un stindard al artei făcute de tineri, fără compromisuri, de nici un fel - și... mă duceam pe la piesele lui Radu la Green, el venea pe la concerte, ne-am întîlnit într-o zi frumoasă și m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez cu el la Cluj, și asta a fost prima noastră colaborare. Am făcut Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Și, ușor-ușor, am început să fac teatru, apoi am cunoscut alți regizori, și, fără să-mi dau seama, am ajuns să fac peste cincizeci de coloane sonore la producții în țară. Cum colaborez? Nu știu. Accept o parte din invitațiile care mi se fac. Și mi se pare extrem de interesant - atunci cînd ai cu cine - să te imersezi într-o viziune, care este cea regizorală, și să fii translatorul pe partea de sunet al intențiilor regizorale - pentru că e un lucru extrem de dificil. Mi s-ar părea mult mai simplu ca regizorii să-și facă singuri muzica, poate și scenografii ar avea aceeași părere. La fel ca și fotbalul, muzica este un subiect la care se pricepe toată lumea. Și-atunci, e foarte greu... Din păcate, sau din fericire, cine știe, această traducere a unui gînd din cuvînt în muzică nu este deloc ușor de făcut. Este foarte greu pentru un om care nu știe un limbaj muzical să-și exprime ideile, și-atunci este o sarcină dificilă dar cîteodată extrem de frumoasă să pot cumva să dau o imagine sonoră a unei părți din viziunea unui regizor care nu însemnă joc actoricesc, care nu înseamnă textură fizică - cum este scenografia - deci să intervin pe un alt nivel și să fac ceva ca să întregesc sentimentul cu care regizorul își dorește ca spectatorul să plece acasă.

Anda CadariuȘtiu că tot teatrul v-a adus acum la Tîrgu-Mureș. La ce lucrați aici?

Lucrez cu Radu Nica la un text care se numește Contra iubirii. Venind înspre Tîrgu-Mureș chiar mi-am dat seama că este unul dintre locurile în care vin cu extrem de mare plăcere, pentru că la toate nivelele am întîmpinat aici oameni deschiși, și sînt foarte atașat de actorii și de operatorii de sunet care mi-au devenit între timp prieteni - atît cei de la secția română, cît și cei de la secția maghiară - pentru că am colaborat și cu ei. Am venit cu un sentiment benign din start, care s-a întregit cînd am văzut spațiul scenic creat de Cristina Milea, care mi se pare extraordinar, și acuma, cînd sîntem pe ultimele cîteva sute de metri, întrezăresc că va fi un spectacol extrem de bun și extrem de consistent, care o să aibă o expresie artistică de care cred că spectatorii din Mureș au nevoie. Adică o să fie un pic altfel, ceea ce mi se pare extrem de sănătos. Cred că pentru sănătatea mintală culturală contează enorm să vezi lucruri diferite, un alt tip de teatru, și un alt tip de punere în expresie a unei problematici care e veche de cînd lumea - și anume iubirea. Sînt actori extrem de buni, și cred că datorită lui Radu și datorită Cristinei sînt puși într-o lumină cu care publicul de aici nu e obișnuit.

Anda CadariuMulțumesc, domnule Vlaicu Golcea, pentru această întîlnire!

Interviu realizat de Anda Cadariu la Târgu-Mureș. Publicat pe LiterNet, 21 iunie 2013.