Despre coloana sonoră, semiotică și teatrul ca discurs sonor
La ultima repetiție, i-ai spus lui Florin Fieroiu că mergi „să marchezi” niște muzică. Ce înseamnă asta?
Odată ce am făcut coloana vertebrală și am construit și corpul, trebuie ajustat în funcție de necesitățile scenei. Era un moment care trecuse testul tuturor variantelor posibile, dar a mai apărut una, pentru că se simțea nevoia unei energii mult mai mari. Nu era o problemă cu scena în sine, ci cu traseul dramaturgic, incluzând, desigur, și unul emoțional. Drept pentru care Florin Fieroiu și Vlad Massaci au convenit că momentul de dans al celor două cupluri trebuie să fie mult mai energetic. Bineînțeles, aici intră în discuție sectorul în care activez, și anume partea sonoră.
Din câte îmi dau seama, tu ești în mare măsură responsabil de acest traseu dramaturgic emoțional.
Este foarte important cum privești coloana sonoră din punctul de vedere al timeline-ului. Ea trebuie să fie un ghid, într-o oarecare măsură, care, în funcție de necesități, să dribleze sau nu ceea ce se vede în timp real pe scenă. Cel mai simplu mi se pare să faci o „muzică potrivită”. Mai complicat este cum rezolvi punctual problemele scenice și în același timp și anumite direcții dramaturgice care nu există în text și nici în celelalte arte pe care le experimentăm în momentul scenic, adică artele vizuale. Pe lângă cuvânt, pe lângă imagine – care înseamnă lumină, decor, costum –, pe lângă mișcare, mai intervine și acest layer sonor, unul dintre firele care țes organismul.
Cum poate muzica „să dribleze” intenția scenică?
În mai multe feluri: poate să evoce ceea ce spune textul, adică varianta la prima mână, cu care nu sunt deloc de acord. A doua este să contrazică ceea ce vedem și ce ar trebui să se întâmple. În cazul acesta, se creează un context dramatic și teatral mult mai interesant. În al treilea rând, să chestioneze în timp real, în timp ce rezolvă și problemele scenice, celelalte straturi care intră în discuție: contextul istoric, unul stilistic, unul emoțional, chiar întrebări de genul ce este muzica. Este emoția personajelor pe care le vedem, a unuia singur, este un comentariu din exterior? Poate fi orice. Jonglezi cu diferitele funcțiuni pe care le are coloana sonoră.
IoanaPentru că poate fi orice, cum decizi ce să fie?
Direct, prin experiență și fler, în măsura în care sunt responsabil de ceea ce compun. Indirect, prin discuțiile cu creatorii spectacolelor care, la rândul lor, se raportează diferit față de muzică. Lucrul cu fiecare regizor este un univers în sine. Deși eu sunt același, la fiecare spectacol, pornim de la zero. Și aceasta este valabil și pentru un regizor cu care am colaborat pentru prima oară, cum este Vlad Massaci, dar și pentru regizori cu care am făcut peste douăzeci de spectacole, cum este Radu Alexandru Nica. De fiecare dată este altfel. Tocmai pentru că muzica, din punctul meu de vedere – și tot ce spun este extrem de subiectiv –, ar trebui să fie un discurs care să decodifice intențiile stabilite de întreaga echipă. Este un ca un fel de scenografie, dar situată într-un alt spectru al undelor: nu vizuale, ci sonore. Muzica de teatru este, de fapt, semiotică, nicidecum o undă sonoră, cum suntem noi obișnuiți să o percepem.
IoanaPublicul presupun că nu o decriptează semiotic.
Nu, nici nu este treaba lui. Acestea sunt lucruri pe care le știm noi, sunt armele mele de compozitor, dar nu interesează pe nimeni procesul și ce înseamnă el. În opinia mea, lucrurile trebuie să dețină o doză mare de mister. Când arăți ceva cu degetul, spectatorul nu mai are cum să se imerseze în ceea ce vede și să pună și ceva din ceea ce este al lui. Când lași lucrurile interpretabile, fiecare va veni cu propria lui variantă despre ceea ce vede, ceea ce mi se pare esența actului artistic.
IoanaCred că e valabil și reversul: nu poți face nimic explicit până la capăt, totdeauna trebuie să rămână și o parte de implicit pe care să-l putem interpreta.
Mi-aș dori ca măcar o treime din publicul care vine să poată decripta toate lucrurile acestea. Dar, la un nivel superficial, discursul trebuie să fie incitant. Să nu uităm că muzica reprezintă doar o foarte mică parte din ceea ce primește un spectator de teatru. Sunt atât de multe informații care îi vin în timp real, încât ele ar trebui să fie simple și să interacționeze, cu alte cuvinte, să fie complementare. Nu să se rescrie una pe cealaltă și nici să se justifice, tocmai pentru a deveni un mediu care să permită atâtor personalități diferite – în fiecare scaun stă un om care are propria istorie personală –, să pună și ele ceva în ceea ce văd. Până la urmă, de aceea pleacă de acasă.
Care este ordinea în cazul tău: citești textul înainte și croiești un univers sonor sau vorbești mai întâi cu artiștii, vezi ce vrea regizorul, aștepți primele repetiții și de abia apoi definești acest orizont?
Plec de la citirea textului și de la o părere extrem de personală asupra lui. Nu știu ce mai ajunge pe scenă în ziua premierei. Dar partea frumoasă este că există o echipă de creație. Țin cont de extrem de multe lucruri, cum ar fi ce fel de boxe are teatrul respectiv, cum este operatorul de sunet, tehnica pe care teatrul o pune la dispoziție... Acestea schimbă radical tehnica de compoziție și felul în care eu predau muzica tehnic, pentru că astăzi sunt foarte multe variante. Trebuie să pornesc exact invers față de logica normală. Vorbesc cu regizorul, mă sfătuiesc cu cel care face coregrafia. Sunt extrem de impresionat de ceea ce se întâmplă pe scenă, pentru că actorii sunt interpreți, chit că ei nu cântă. Sunt atent și... inspirat sau neinspirat, după caz, de anumite personalități din distribuție. De abia după aceea încep să compun. Dar în ultimii ani, la ultimele mai mult de treizeci de spectacole la care am lucrat, mi-am făcut obiceiul să nu mai lucrez nimic acasă, ci în sala de repetiție. Asta se poate mai mult în provincie, pentru că acolo am și spațiul necesar. Lucrez cu căștile pe ureche în timp ce se repetă. Mi se pare cea mai adevărată abordare a acestei meserii.
Ai o formulă a ta, o rutină, lucruri de care nu te desparți niciodată?
Am învățat să nu mai am nici rutină, nici lucruri de care nu mă pot dezlipi. Situația mi se pare din ce în ce mai dramatică și la propriu, și la figurat în ceea ce privește muzica, deși este unul dintre elementele care astăzi nu mai pot lipsi dintr-un spectacol. Mi se pare că mizele sunt joase și coboară din ce în ce mai mult. Am înțeles că un teatru este o instituție care prezintă ce dorește ea să prezinte.
IoanaAi vorbit de bogăția semiotică. Cum reușești să surprinzi esența a ceea ce vrei să redai, indiferent de tehnica folosită?
Îți alegi armele potrivite: una este dacă ai un monitor de 8 biți, alta dacă are 4K. Una este dacă ai o boxă de radio pe care nu se aude decât o treime din tot spectrul sonor, alta, dacă ai un sistem audio decent, care acoperă tot spectrul auditiv al omului. Este ca și cum ai picta și nu ai la dispoziție decât o treime din culori. Sigur că poți să faci și schițe alb-negru.
IoanaEste o discuție întreagă în ceea ce privește calitatea tehnicii sau a mesajului.
Din fericire, sunt atât de multe tipuri de expresie artistică, încât e normal să fie așa. Până la urmă, tehnica este făcută să rezolve niște necesități. Când nu este destulă, se poate găsi orice altceva, dar deja mi se pare o discuție în afara actului artistic. De aceea e bine de setat un nivel de la care pornești, chit că este un vocabular tehnic, nu neapărat unul stilistic, în care știi care sunt parametrii în care funcționezi. Sigur că și la Altamira s-a putut face ce s-a făcut și imaginea transcende. Pe de altă parte, nu ai cum să induci niște frecvențe joase cu un difuzor care nu le scoate. Nu poți să creezi un sentiment de teamă cu un difuzor care nu emite frecvențe de 40 herzi. Și atunci trebuie să rezolvi acest aspect. Ai la dispoziție mai multe feluri. Sunt ele muzicale? Nu. Din fericire, există alte arte care pot conlucra la momentul respectiv. De aceea există un coregraf, un ghid de expresivitate al corpului. Muzica este doar o parte din acest discurs amplu de care vorbim. O colaborare bună face ca lucrurile să fie complementare și să se distribuie eficient.
CristiAi lucrat și ca performer. Ce te-a motivat în zona aceasta?
Am cântat vreo cincisprezece-douăzeci de ani, pe scenă, cu multe instrumente. Am început cu chitara, dar în cea mai mare parte a timpului am fost contrabasist de jazz. Apoi am descoperit computerul și muzica electronică și am început să fac muzică cu instrumente electronice. Dar întotdeauna am fost atras de compoziție. Și când cântam jazz, îmi compuneam singur muzica. Am terminat facultatea la secția Jazz și Pedagogie, după care am vrut să studiez Compoziția, unde nu am făcut decât trei ani, pentru că nu m-am regăsit deloc în programă și am renunțat. Muzica de scenă oferă cea mai bună paletă de joc. Este ca un tip de scenografie. Este responsabilă cu setarea diverselor tonuri și semne de toate tonurile, inclusiv stilistice. Oferă o libertate mare de cercetare care pe mine mă interesează foarte mult, zona în care sunetul muzical, timbrul și funcționalitatea lui pot fi orice. Este un evantai de posibilități mult mai bogat decât cel al muzicianului care stă pe o scenă și cântă live un lucru, două, trei, oricâte, dar într-o stilistică oarecum asemănătoare. La fiecare spectacol învăț ceva nou, pentru că mi se permite un tip de judecată care, în domeniul performance-ului, nu se aplică. Din păcate, lumea își dorește să pună degetul pe carierele artiștilor. Tom Waits trebuie să sune ca Tom Waits dacă vrei să-l recunoști. El însuși zicea foarte haios: „Aș fi putut să cânt ca și Caruso, dar am ales să n-o fac”. Dar, în spatele glumei, se citește tristețea. Artiștii care vor să aibă un nume trebuie să fie „ștampilabili”. Și oamenii îi ștampilează, dezamăgiți dacă nu mai sună cum vor ei. Or, această scleroză estetică pe mine nu mă interesează. Mi-a fost simplu să mă ascund în spatele sutelor de lucruri care nu pot fi identificabile ca făcute de mine. Nu cred că există cineva care să zică „A, asta e compusă de Vlaicu, sună a nu știu ce...”, pentru că sunt extrem de diferite. În schimb, poți să recunoști alți artiști. Este o alegere personală dacă dorești să fii identificabil sau nu.
Cu alte cuvinte, dacă e să fim duri, publicul este cel care obligă la manierism?
Dacă îți dorești să fii recunoscut, da. Cred că există, în istoria artelor de orice fel, exemple, pe care le numărăm pe degete, de oameni care și-au schimbat pielea de multe ori și au reușit să fie ei înșiși. În rest, în zona facilă de astăzi, când totul devine 1D, nici măcar 2D, unde e nevoie din ce în ce mai mult de Template, nu mai există nimic altceva.
De la ce ai plecat în construirea universului sonor al spectacolului Disputa?
Citind textul, am fost foarte curios care este punctul de vedere al regizorului. După aceea, mergând la repetiții și văzând și spațiul creat de Iuliana Vîlsan, lucrurile au început să se clarifice. Am pornit de la întrebarea adresată lui Vlad Massaci despre cum și-ar imagina el universul sonor. A răspuns: „Ceva clasic, un clavecin și ceva modern”. Am construit plecând de la aceste două perspective, muzica de parfum baroc și clavecinul. După părerea mea, cel mai mare pas în muzică s-a făcut prin Clavecinul bine temperat scris de Bach, o colecție de piese. Bach a luat octava și a împărțit-o în douăsprezece părți egale. Dacă ținem cont de această regularizare a sunetelor, discursul în privința normelor devine interesant.
De ce?
Normalizăm oameni, îi facem să creadă că există o democrație, le dăm reguli. Despre asta vorbește și textul. Ce se întâmplă cu o octavă netemperată? Se temperează de la sine? Zona barocă, pe lângă faptul că sună bine, este printre primele exemple de muzică creată pentru o putere și folosită de ea. Artiștii erau închiriați pe viață de diverse personaje pe la curtea cărora se aciuau ca să scrie muzică frumoasă. Alături de tot ceea ce vizităm ca turiști, vorbim de arhitectură și de celelalte arte, muzica este, de fapt, expresia unei opulențe și a unei mari agresiuni. Este o formă de exprimare a puterii. Acesta este primul strat muzical, cel de gust baroc și clasic. Al doilea a căutat zona de laborator, sugerată și de spațiul conceput de Iuliana Vîlsan. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi acest cocktail în contextul piesei și al actorilor pe care i-am descoperit la repetiții (vorbesc de cei pe care nu-i știam dinainte, cei de la Arad). În ce fel am putea da senzația de laborator fără să apelăm la eternele clișee? Printr-o textură electronică croită pe urechea noastră de astăzi. M-am documentat și a reieșit un melanj neobișnuit, între sonoritatea clasică și instrumentele și texturile din secolul nostru.
Spuneai la un moment dat că teatrele programează sau planifică numai spectacolele pe care le vor ele. Când te-am rugat să-mi dai un interviu, m-ai prevenit că ești virulent împotriva sistemului. Ce te nemulțumește?
Urmărind din interior și din exterior viața artistică la care particip, cred că în ultimii ani se petrece ceva dramatic. Acesta poate fi un punct de vedere foarte strâmt, pentru că nu-mi iau informații de pe rețelele de socializare la modă și nu sunt expus când nu-mi doresc să fiu expus. Dar experiențele mele sunt reale, se bazează pe ce văd și ce aud, iar argumentul meu este că circul și lucrez foarte mult. Ceea ce mă uimește este neînțelegerea rolului pe care trebuie să-l aibă o instituție de cultură plătită din bani publici. S-a deraiat enorm de la scopul său, respectiv, de la a expune publicul la alte experiențe decât cele cu care este obișnuit. S-ar putea ca peste douăzeci de ani această tendință să pară absolut firească. Ceea ce azi mie mi se pare o deraiere enormă riscă să devină mainstream. După o epocă de aur, teatrul se duce într-o direcție și nu ai cum să-l oprești. Azi, partea birocratică a devenit mai importantă decât cea artistică. Se dorește cantitate, apar niște trasee pe care nu știm cine le determină, în competiție cu ceea ce este la modă acum: televizorul și spectacolul de entertainment facil. Nu țin o pledoarie pentru lucrurile complicate sau serioase, ci pentru profesionalism. Se face rabat de la enorm de multe lucruri care vin odată cu nevoia de a face totul rapid și cu bani puțini, cu balanțele de la casieria de unde se iau bilete, ce trebuie explicate nu se știe căror foruri, cu rectificări bugetare care nu ajung decât la cine trebuie. Zbaterea asta de a fi prezent și viu în timp real nu mai duce nicăieri. Nu mai ai cum să faci un program artistic, să ai o viziune. E normal ca publicul să nu vrea decât comedii. Există multe explicații, viața este atât de angoasantă încât simți nevoia să evadezi în genul acesta. Nimeni nu zice să nu se facă entertainment. Problema apare când acesta are pretenția de artă serioasă, când se consideră că trebuie să fie alb sau negru, și, de fapt, mai sunt atât de multe culori. Aș putea continua ore.
Argumentul ar fi că, la concurență cu televiziunea și cu miile de forme de entertainment care există, teatrul va pierde publicul și atunci trebuie să se plieze pe gustul foarte jos ca să nu dispară. Chiar, tu ce zici, teatrul adevărat, ca formă de artă cu căutări, cu experimente, care, din când în când, mai și vrea să spună ceva, este în pericol să dispară?
Nu va dispărea, ci va fi în altă formă. În ultimii ani, am văzut foarte multe variante de teatru la Berlin. Acolo teatrul este mai viu ca niciodată. Pentru mine, teatrul adevărat este un spectacol care caută ceva și pune întrebări în legătură cu tot felul de aspecte, inclusiv cu propria lui legitimitate. Or, în țară, nu am mai văzut de mult un spectacol care să facă asta. Un teatru nou vorbește publicului pe limba de astăzi, care este și a tehnologiei. Cine zice că un spectacol de Castelucci s-ar putea face la Corabia? Cine zice că în lipsa tehnicii spectacolul acela nu este teatru adevărat? De ce sunt hoarde întregi de oameni care, deși nu înțeleg nimic, pleacă acasă transfigurați? Pentru că spectacolul este adevărat, comunică și atacă niște simțuri pe o altă paletă decât cea cu care suntem obișnuiți. Astăzi, simțurile noastre sunt bătătorite. Teatrul care va să vină, în orice formă va fi el, va deveni excitant atacând alte simțuri. În momentul în care exciți alte papile gustative, nu alea super-obosite, poți să simți și alte gusturi. Dacă nu faci altceva decât să betonezi un canal deja făcut, rămâne doar un jgheab în care nu mai simți nimic. Teatrul nu va dispărea, pentru că este nevoie de el, lucru dovedit în toată istoria umanității.
Care crezi că ar fi soluția pentru noi?
A construi spiritul critic în public mi se pare demn de un deziderat pe bani publici. Este o investiție, pentru că spiritul critic se va revărsa și în viața socială, și în cea politică. Poate se dorește ca totul să băltească. Și nu am nici o teorie conspiraționistă în spate! De ce pleci de acasă la un spectacol? Ce vezi acolo? Când îi întreb pe tinerii studenți ce părere au, ei răspund cu „Îmi place” sau „Nu-mi place”. Nu este un criteriu de la care să pornească discuția! Mai există tone de nuanțe și pentru ce ți-a plăcut, și pentru ce nu ți-a plăcut. Așa se întâmplă și în cazul publicului. Poate că e normal să nu-ți placă atunci când te pune pe gânduri. Sau invers. Mai mult, spiritul critic nu se poate clădi pe un vocabular la nivelul celui de astăzi. Trebuie să fii expus ca să ai de unde alege. Nu e vina ta că nu ai ce să alegi sau că îți dorești ceva ce tu nu știi că există, pentru că nu ai acces la acel ceva. Ar trebui să existe acolo de mulți ani ca tu să poți să-l bagi în seamă, să te gîndești dacă îți place sau nu, eventual să poți să testezi.
Prin 1995, parcă, am cântat în primul grup care a deschis Green Hours ca un club de jazz. Trei ani a durat, cântând în fiecare joi, pentru ca oamenii să nu mai vorbească în timpul concertului, ca la restaurant. Ori am îmbătrânit, ori accesul pe care îl aveam la viața culturală, în Bucureștii din anii 2000, ne oferea o paletă de events mult mai largă decât ceea ce vedem azi. Era vremea când Institutul Francez și British Council organizau atâtea festivaluri cu spectacole invitate. Azi nu mai găsim oferta din perioada 1998-2004.
Cristi GheorgheCe proiecte urmează?
Îmi doresc să mă retrag ușor-ușor din zona teatrală. Acum mai lucrez la un spectacol cu Vlad Massaci. Ar fi trebuit să lucrez la Cluj, la Teatrul Maghiar, dar proiectul s-a amânat din cauze financiare.
Cristi GheorgheSimți nevoia să te duci într-o altă direcție sau pur și simplu simți nevoia de o pauză?
Simt nevoia să merg în locuri unde să am căutări. Lucrurile o iau într-o direcție cu care eu nu mai rezonez.