Interviu · extras din cartea „Culorile sunetelor”
Culorile sunetelor
De ce ai fost tentat de muzica de teatru? Puteai să optezi pentru un alt drum muzical.
Păi, au fost două direcţii care... sau nu ştiu cum să spun... în primul rând eu m-am apucat de muzică foarte târziu după rigorile clasice, adică la sfârşitul clasei a 11-a am decis că vreau să fac muzică şi atunci m-am decis că mi-ar plăcea să cânt jazz şi am vrut s-o fac, bineînţeles, la modul profesionist şi-am vrut să dau la Conservator, pentru că se înfiinţase secţia de jazz... şi asta a făcut să am un traseu destul de sinuos, în sensul că, deși aveam bacalaureatul pe cap, mi-am propus să fac ceva nou cu totul, nefiind sigur decât că îmi place muzica foarte mult, dar, pe de altă parte, nefiind extrem de sigur pe talentul meu... şi au fost nişte ani dificili în care în timp ce-mi vedeam de treaba mea îmi şi căutam, nu ştiu, un fel de direcţie, ca să zic aşa, în perioada aceea, 2004-2005, au început să mi se clarifice lucrurile şi anume faptul că nu prea mai voiam să cânt jazz, în care mă simţeam foarte depersonalizat aş putea spune, pentru că atunci a început să îmi răsară ideea asta în cap că, practic, performez o muzică ce nu are nicio legătură cu mine ca băieţel crescut în Colentina şi stat 14 ani sub comunism şi că, în fond, nu am cum să am acces la esenţa acelei muzici, dar vorbesc foarte subiectiv şi aproape metaforic, pentru că nu am datele comune, nu am istoria comună cu ea...
Nu-mi spune că tu ascultai jazz în copilărie...
N-am ascultat, am ascultat rock foarte mult, am început să ascult jazz... Ca orice licean ce se respectă în Colentina :), bineînţeles că am ascultat Slayer, Megadeth, Metallica şi Sepultura şi uşor, uşor, am descoperit Deep Purple şi Led Zeppelin, cred că ăsta a fost primul punct care m-a dus spre muzica progresivă, de-aici la... la Miles Davis am ajuns la al treilea pas pentru că traseul cam ăsta a fost: Led Zeppelin, Deep Purple, John Mclaughlin... Jan Garbarek şi, de aici, deşi pare un pas gigant în muzică, de la Garbarek la Miles a fost doar un pas... in realitatea mea …da. Aşa, deci o dată era chestia asta cu faptul că eu cântam o muzică depersonalizată, mi se părea mie şi, doi, în anii aia am descoperit calculatorul ca mijloc de a face muzica la care mă gândesc eu... şi mi-am dat seama că îmi place să compun. Deja în perioada aia în trupele mele de jazz îmi cântam piesele proprii şi a venit foarte firesc. Această direcţie, muzica de teatru şi de fapt înainte de muzica de teatru am lucrat vreo patru spectacole de dans contemporan, de fapt ăsta a fost primul pas, şi, de aceea, la teatru mi s-a părut firesc să vină din zona asta pentru că primele compoziţii într-o muzică de scenă le-am avut în dansul contemporan prin colaborările cu coregraful şi prietenul meu Florin Fieroiu [coregraf, dansator, co-fondator a „Grupului Marginalii", prima companie de dans contemporan românesc – n.r.], care mi-a schimbat total optica asupra a ceea ce este muzica, în general vorbind, şi de-aici revin... prin felul în care am început să privesc sunetul ca nevoie pentru un dansator, mi-am dat seama că-ntr-un fel sau altul de-aia m-am apucat de muzică, pentru că mă incita foarte mult sunetul şi posibilităţile pe care el le oferă, pentru că mi se pare fascinant că este atât de universal valabil, dar într-o paletă atât de largă care poate hrăni orice tip de personalitate, de la cea mai snoabă la cea mai introvertită, la cea mai extrovertită, deci acolo se întâmplă ceva. Şi-am vrut să înţeleg care-i diferenţa între Beatles şi Rolling Stones, de ce când cântă cineva o piesă, aceeaşi piesă, sună într-un fel la unul, într-alt fel la altul, ce se întâmplă în spate, că vocabularul e acelaşi... adică continutul de note e acelaşi. Le putem lua şi le putem identifica, le punem pe hârtie, alea sunt. De ce la unul sună într-un fel, de ce la altul sună într-alt fel, de ce unul umple stadioane iar alţii nimic şi toate chestia asta translatând-o în ceea ce făceam mi s-a părut interesantă, iar muzica de scenă, pentru că o numesc aşa, aici includ şi muzica de dans contemporan în care funcţionez, sigur, nu atât cantitativ cât este cea de teatru, pentru că muzica pe scenă face lucrul ăsta.
Care a fost cursul unei serii de oportunităţi interesante şi atractive pentru tine din punct de vedere creativ încât să îţi dezvolţi o carieră în această zonă?
Păi se pare că sunt în continuare căutat pentru ceva ce... eu nu ştiu... cert este că se pare că fac ceva care face bine spectacolelor... Aici, din păcate sau din fericire, nu ştiu cum să-i zic mai bine, pornesc şi de la starea precară în care este muzica de teatru în România, adică muzica de scenă este complet neglijată şi este o bombă care nu este detonată niciodată în sensul bun al cuvântului... probabil că nici regizorii nu o folosesc cum trebuie şi pe de altă parte, e un cerc vicios, nici nu există mulţi oameni care s-o facă dedicat, unu la mână, nici nu se pune accent pe lucrul ăsta din punct de vedere, cum să zic... probabil că directorilor de teatru, că, în fond cu ei negociez contractele, nu li se pare important să aibă un muzician in proiect, doi la mână, infrastructura, pur şi simplu boxele pe care le au la dispoziţie, echipamentele unui teatru sunt depasite tehnic si uzate moral… operatorii sunt oameni talentaţi, dar nu cred că am întâlnit vreun operator de sunet care să aibă patalama la mână de inginer de sunet, trei la mână, nimic din partea critică, nu intrăm în discuţii, dar din partea critică... dacă citeşti orice cronică de teatru, în general muzicianul cu scenograful şi cu coregraful sunt amintiţi înainte de concluzie, în penultima propoziţie, în scenografia nu ştiu cu care, pe acordurile muzicale ale nu ştiu cui, paşii au fost făcuţi pe acordurile muzicale, fleoşc! Şi asta este toată discuţia despre acest layer care este esenţial, mi se pare.
Dar vei supravieţui...
Cu siguranţă 🙂
De ce te-ai autoexilat din Bucureşti?
Nu m-am autoexilat, acolo primesc oferte, unu, că nu primesc oferte în Bucureşti şi doi, dacă e să găsesc şi o raţiune artistică, nu există miză la spectacolele din Bucureşti, din punct de vedere teatral... nu este o miză artistică să lucrezi în Bucureşti. Dar asta e o parte frumoasă la lucrul la muzica de scenă şi probabil că de-asta, răspunzându-ţi la întrebarea ta de ce mă cheamă lumea, cred că de-asta mă cheamă, pentru că am ajuns să reuşesc prin mijloacele pe care mi le-am dezvoltat să jonglez foarte bine cu timpul scenic, muzical. La film este simplu din punctul ăsta de vedere, ai final cut-ul, iar muzica o faci pe montajul care există şi care nu va mai fi schimbat, timpul muzical rămâne acelaşi. În teatru şi în dans timpul muzical ţine de timpul actorilor din scenă şi variabilele sunt extrem de multe, de la actori până la personalul tehnic... deci trebuie găsite modalităţi muzicale care „să acopere" aceste lucruri pe care nu te poţi baza, dar să rămână la fel. Iar una dintre ideile mele fixe la care ţin foarte mult este că nu suport filajul în coloanele pe care le semnez. Deci nu suport ideea că muzica se dă mai încet când s-a încheiat scena, şi-atunci am dezvoltat un sistem muzical prin care reuşesc ca ţie, uitându-te la patru reprezentaţii diferite, cu timpi scenici cronometraţi diferiţi, să ţi se pară de fiecare dată că muzica este, hai să zicem, perfect montată în spectacol. Iar asta nu se poate face decât fiind la repetiţii şi decât lucrând în spiritul fiecărei piese şi a fiecărui proiect. Asta are legătură şi cu softurile pe care le folosesc, adică este o combinaţie între artistic şi tehnic, care, iarăşi, în funcţie de voinţa teatrului şi de disponibilitatea operatorului se realizează sau nu.
Extras din „Culorile sunetelor” (RAO Books) · în discuție cu Ioan Big, octombrie 2014.