Așadar, nu prea există sinceritate

2014 · interviu realizat de Daniela Magiaru · culegerea interviului: Lorena Stroescu

Faci muzică de teatru, cânți în band-uri, remixezi…

De cântat nu prea mai cânt de când am luat legătura cu un alt tip de muzică de scenă care m-a făcut să-mi pun tot felul de întrebări vizavi de prezența mea pe scenă. Făcând ceea ce fac, mi-am dat seama că de asta am vrut să mă apuc de muzică, eram foarte curios de ceea ce înseamnă muzica, iar muzica de scenă îmi oferă un teren care pentru mine e foarte fertil: ce înseamnă sunetul, cum poate fi el manipulat și cum poți să manipulezi cu el – lucru cu care nu prea sunt de acord, principial. Arta e profund manipulatoare și asta îmi displace.

Cum mai poate fi sensibilizat spectatorul astăzi?

Ai atins un punct care și pe mine mă preocupă, deși sunt foarte în necunoștință de cauză, din simplul motiv de vreo 4-5 ani nu mă mai uit deloc la televizor și nu mai am legătură cu lumea „reală”. Trăiesc un nou tipă de boemă, care nu se consumă bând absint prin tot felul de bordeluri asemănătoare Montparnasse-ului sau Montmartre-ului de acum 100 de ani, dar…totuși… trăiesc într-o lume care nu e „reală”, care nu are legătură cu ceea ce se prezintă la televizor sau în media - care azi pare sa fie „oglinda” lumii. De fiecare dată când am contact cu acestea mi se strepezesc dinții, căci înțeleg că am o imagine „greșită”, dar cu care mă simt în continuare confortabil. Mi se pare că trăim vremuri interesante și că în scurt timp se va schimba perspectiva asupra nevoii de artă – ce înseamnă arta, de ce pleacă lumea de acasă și vine să te vadă. Ce mi se pare extrem de trist în ultimii ani la teatre este că își doresc să intre în competiție cu televizorul, ceea ce este o absurditate totală. De aici și toată nenorocirea ultimilor ani, de la criza de repertoriu, la cea de directori, de management cultural – noțiune care sună bine pe hârtie, dar care în realitate nu se aplică, lipsa unui program artistic sau a unor direcții stilistice. Pe lângă spectacolele pe care le-am văzut la Berlin (unde mi se pare că arta și artiștii se iau de gât cu societatea), aici este un entertainment de cea mai joasă speță. Sună foarte dur, dar mi se pare că e lipsit de orice miză totul.

Crezi că artistul și teatrul ar trebui să-și asume rolul de a cultiva, educa, familiariza publicul cu altceva?

Oarecum…cred că lucrurile sunt mult mai nuanțate. Artistul ar trebui să-si exprime problematizările. Teatrul, ca instituție, ar trebui să ofere o paletă cât mai largă de problematici. Să ofere acces la puncte de vedere. Există un mit conform căruia cultura e elitistă. N-ar trebui să fie așa. Atunci când omul a scos primul sunet și a făcut un cântec, nu s-a gândit nici la entertainment, nici la rating. Și nici atunci când muzica a fost în cea mai mare expansiune a ei (din punctul meu de vedere in anii ‘50 – ‘70, când a explodat totul - practic, noi acum ascultăm variante cosmetizate ale aceleiași muzici, totul e un fel de rememorare). Ce s-a întâmplat atunci nu avea legătură cu publicul, nu era nimic mercantil, muzica venea din stomac, dintr-o nevoie profund socială. Ea era făcută pentru a fi împărtășită, nu croită pentru a satisface gusturile mulțimilor, ca astăzi. Cred cu convingere că istoria muzicii și a muzicii pop (dacă includem aici și jazz-ul începând cu anii ‘30...) este o istorie a evoluției sociale, este un reflex sonor al societății. Niciun curent muzical nu are rațiuni pur muzicale, ci mai degrabă sociale, de la muzica de jazz, care se confundă cu istoria emancipării afro-americanilor din State, mergând la rock and roll, disco, punk, new wave, reggae – totul are cauze profund sociale. Astfel că întrebarea la care am ajuns este ce mai înseamnă arta azi și de ce mai e nevoie de ea. Și mi se pare că în anii ăștia se schimbă foarte mult statutul ei.

E un moment de blocaj care poate fi depășit sau o reinventare?

Nu cred că e blocaj, noi suntem blocați, cei care avem informațiile istorice despre artă și „mirosim” ce va veni, noi avem aceste semne de întrebare, dar lumea merge înainte. Orice curent artistic major a avut momentul lui de criză și a generat altceva, fie prin opoziție, fie prin asemănare. Nu e un blocaj; cred că se schimbă doar paradigma. Teatrele ar trebui să ofere altceva, o altă variantă, o alternativă la ce se vede și asta ar trebui să fie misiunea oricui dorește să facă ceva artistic, pentru că arta autentică (ce apare în toate cărțile despre artă și în manuale...) despre asta a vorbit întotdeauna, despre ALTCEVA. Sigur că a atins puncte comune tuturor și a făcut-o într-un limbaj mai mult sau mai puțin înțeles... Asta ar trebui să facem și noi, cei care creăm. Unii producători pun la dispoziție pârghiile necesare, iar noi ar trebui să exprimăm un alt punct de vedere, să oferim o variantă, fără a avea pretenția că este singura și mai ales fără aroganță si infatuare.

Apropo de altceva, ce aștepți de la un spectacol de teatru?

Am văzut trei spectacole care m-au marcat: Hamletul lui Thomas Ostermeier, Sound of Silence de Alvis Hermanis, Hey Girl!, în regia lui Romeo Castellucci, care deși erau foarte diferite m-au hrănit enorm, de la o viziune punk și Krautrock-iană a lui Hamlet, foarte civilă și de azi, până la o reinterpretare a unui trecut muzical și istoric nostalgic, un fel de remix al lui Hermannis și la noutatea totală pe care am simțit-o după ce am văzut Hey Girl!. Îmi aduc aminte că am plecat de la acest spectacol, am urcat în mașină și în timp ce conduceam, mi-am dat seama că pot face în orice moment un accident. Nu mă uitam la drum, mă gândeam la spectacol și rămăsese ceva în mine, ca o dâră. Am tras pe dreapta și am mai stat vreun sfert de oră așa. Nu pot să spun ce s-a întâmplat și asta cred că este partea absolut frumoasă, pentru că atingea acel altceva, dar care cred că este foarte greu accesibil omului bombardat de când se trezește până când se culcă de informații care, de fapt, sunt clișeistice. In fiecare zi inhalăm o doză enormă de violență pe care mi se pare că nu o mai constientizam. Mi se pare că de mici copii suntem învățați așa. S-a uniformizat, s-a monocromizat totul, s-a îngroșat într-o singură dimensiune – nici măcar nu e mai e 2D, ci e 1D și acest bombardament te face să nu mai ai profunzime în trăiri. De asta ar trebui să pleci de acasă, să stingi televizorul și să te duci la teatru sau oriunde altundeva unde te conectezi cu o altă parte din tine pe care ești tentat să o uiți tocmai din cauza acestui algoritm zilnic la care ajungi să nu te mai gândești. E doar un alt tip de îndobitocire. Mi se pare că ne uniformizăm și nu mai găsim plăcere nici măcar în noi.

În peisajul artistic, cel al creatorilor, care e raportul dintre sinceritate și autentic și estetizat?

Depinde de fiecare artist în parte și de nivelul lui de sinceritate. În fiecare artă, fie că vorbim despre muzică, arte plastice, arte scenice, depinde de ce tip de artist alegi să fii: de public sau autentic, sincer cu tine. Ambele presupun niște riscuri majore. În a doua varianta continui să îți cauți perpetuu identitatea. În prima, în mod paradoxal, mi se pare, ți-o pierzi în momentul în care ți-ai găsit-o. Ea se pietrifică urgent într-un șablon. Probabil că există o sclipire genială la început, care face ca toată lumea să rezoneze, dar apoi ești forțat să rămâi canonizat în această expresie și să faci fix același lucru. De asta poți să citești la nesfârșit un roman de Paulo Coelho iar el va părea la fel cu celelalte, iar dacă citești Marquez știi la ce să te aștepți, la fel cum poti recunoaste instant un Brâncuși. Contează și travaliul cotidian al artistului care este nevoit să se auto-încadreze într-o matrița pentru a avea succes în continuare, ceea ce mi se pare trist până la urmă. Din fericire sau din păcate istoria artei din asta se hrănește, dar mai există și genul de artiști care se autocombustionează și nu-și găsesc liniștea și identitatea, dar de fapt toate rezultatele lor sunt atinse de ceva poate mult mai profund decât „succesul”. Pentru mine acest cuvânt este de un derizoriu care mă face să zâmbesc. De exemplu, în România succesul este ceva atât de ilar, încât sper să nu am niciodată succes aici. În România am văzut foarte puține lucruri sincere. În general, ele nu ajung niciodată pe scena instituționalizată, pentru că nu se oferă șanse în această direcție. Oamenii se sperie foarte mult, pentru că nu au niciun fel de repere și poate că nici nu-și doresc. Așadar, nu prea există sinceritate. Există doar o încercare absolut ridicolă de a copia niște rețete care au mers acum 30 de ani. Așa e tot ce văd că se ridică în slăvi în România, la ora actuală, considerându-se ori avangardă, ori teatru social. E nevoie ca de aer de avangardă și de teatru social, mai ales într-o societate în care nu reacționează absolut nimeni, oricât de grave ar fi problemele! Dar aceste producții sunt slabe din punct de vedere estetic și mai ales conceptual si sunt sub producțiile anilor ’70 și ’80. Iar faptul că nu poți să reperezi acest tip de estetică și să-l cataloghezi drept pastișă e deconcertant.

Apropo de producțiile din diverse spații, sună diferit muzica dintr-un spectacol montat pe o scenă de teatru național față de cea pentru spațiul independent?

Până la urmă este o comandă pe care îți pui semnătura. În fond, o comandă este un contract moral între producător și artist. E o problemă serioasă, pentru că se lasă cu bani :). Nu este nimic de idealizat aici. Noi, toți artiștii care funcționăm în teatru, funcționăm pe contracte. Ni se comandă lucruri. Și lui Mozart i se comandau lucruri și a scris lucruri minunate. Că noi n-o să stăm la groapa comună și nici n-o să ajungem în istoria muzicii, e altă discuție... Dar el făcea comenzi. Și Bach a făcut comenzi, și Michelangelo. Întrebarea și responsabilitatea este: ce faci? Îndeplinești o comandă și faci un mercenariat pur și simplu sau încerci să te pliezi pe comandă și să împaci și capra și varza. Eu încerc la fiecare spectacol să aduc câte ceva din gusturile mele muzicale pe scenă și în urechile spectatorilor. De exemplu la spectacolul la care lucrez acum, deși personal nu mi-a plăcut deloc textul, l-am luat ca pe o mare provocare și așa a și fost, iar acum, la două zile înaintea premierei pot să spun că dorm liniștit pentru că ceva din sufletul meu și din emoțiile mele se aude acolo și cred că îi dă o dimensiune care probabil n-ar fi venit din altă parte. Nu sunt nerespectuos față de text, dar spectacolele de astăzi nu mai sunt ca pe vremea lui Stanislavski, textul este doar o parte din acest angrenaj care înseamnă spectacolul sincretic. Este la fel de important cum sunt și decorul, lumina, sunetul, costumele. De aceea există un om care semnează un spectacol, regizorul, el are o viziune despre acest spectacol și își cheamă colaboratorii, care îl ajută să redea sentimentul acestei viziuni. Fiecare spectacol vorbește despre lucruri extrem de abstracte. Este vorba despre niște emoții, care, într-un fel sau altul, ar trebui să se regăsească în fiecare spectator. Cum ajungem la acel acord este meseria noastră și ține de vocație.

Referitor la remixuri, ele vin din nevoia de altfel, din nevoia de joc, din nevoia de reinterpretare sau dintr-un anumit tip de umor?

Din toate pe care le-ai menționat. Și din decizia de a promova ceva care mie mi se pare că rezistă sau care pe mine mă incită, de a promova și pe un alt canal, de a schimba punctul de vedere asupra lucrurilor. Sigur că este și foarte mult joc și asta e una dintre marile mele lupte invizibile cu conservatorismul constipat. De ce arta nu poate să fie ludică? Cine spune asta? Frank Zappa are un album „Does humor belongs in music?” Cine interzice prezența umorului în artă? De asta nu mă mai uit la filme de trei ani. Am realizat că toate filmele la care m-am uitat și mi-au placut m-au deprimat și m-au scos din ale mele... Erau niște drame îngrozitoare. Sunt sensibilizat, sunt sensibil, dar eu nu mă hrănesc din asta. Eu mă hrănesc până la sfârșitul vieții din plăcerea de a trăi, nu din demențele care, oricum, se-ntâmplă. De ce nu văd un număr egal de comedii bune? De ce nu trebuie să mă simt bine?

Sunt mai ușor de făcut? E mai facil așa?

Nu știu de ce. Se pare că lumea la asta reacționează. Așa arată blockbuster-urile. Citeam un articol despre nevoia de poveste, nevoia de super eroi – despre asta se fac filme acum: Spiderman, „Nuștiucineman”, Stăpânul inelelor și așa mai departe. Dar, mi se pare simptomatic, parcă nu mai râdem. Singurul tip de umor, care mai este cât de cât accesibil, este legat de sex. E singurul umor care se mai practică... 🙁

Nu râdem pentru că ne luăm prea în serios? Nu mai râdem pentru că nu mai știm, am uitat să facem asta sau nu mai avem umor?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Luatul în serios e o problemă foarte mare. Revin la Zappa, pe care nu l-am ascultat foarte mult, dar care mi se pare un personaj extrem de benign pentru istoria muzicii și care zicea la un moment dat: „Hai să ne mai relaxăm un pic, toată muzica bună a fost făcută de oamenii care aveau peruci în cap”. Ce mai avem de demonstrat? La fel, de ce se mai montează tragedii antice? Tocmai pentru că e ceva acolo. Se tot vorbește de 4000 de ani despre sex si moarte și știm care e natura umană. Hai să mai și râdem de asta, nu să ne luăm atât de în serios. Si dacă e să ne luăm în serios, atunci să o facem pe bune și să ne gândim cum să oprim un nou Hitler, asta da, luat in serios!

Interviu realizat de Daniela Magiaru pentru revista „Orizont” a Uniunii Scriitorilor din România, 2014. Culegerea interviului: Lorena Stroescu.