Hobby

URBAN VILLAGE a pornit din București și de acolo își ia gramatica, chiar și când cadrele vin din alte orașe. Bucureștiul ține la vedere ce alte capitale curăță, este locul unde provizoratul este definitiv și firma supraviețuiește întreprinderii.

Ce fotografiez ține mai degrabă de infra-ordinar, cum îi spunea Perec¹, de zgomotul de fond pe lângă care trecem zilnic fără să-l mai vedem. Mă opresc la obiectul ajuns DINCOLO DE CAPĂTUL FUNCȚIEI LUI, la umorul lui involuntar, la mesajele și literele scrise de mână pe ziduri, la arta făcută de adolescenți fără să ceară voie. Mă opresc și la afișul pe care eroziunea l-a transformat în altă imagine sau la ordinea efemeră în care natura așază resturile, lucruri pe care nimeni nu le-a făcut ca să fie privite. Orașul și natura devin astfel un asamblaj de circumstanță, într-un fel care pentru mulți poate părea blasfemic: un wabi-sabi cu vibe est-european, în care natura își recucerește orașul, iar nevoia de a comunica iese din platforme și interfețe și se mută pe ziduri și pe trotuare, de unde eu o aduc înapoi pe platformă.

Aici intră și aderența mea la punk, unde protestul a fost dintotdeauna material de lucru, un anti-sistem deplasat în re-poziționări structurale, iar gestul rapid și energia stringentă pe care o degajă lucrurile și acțiunile devin o „semnătură” urbană, o marcare de teritoriu și o rezistență la derizoriu.

Lucrez după câteva reguli fixe, care mă lasă să decid repede: fotografiez cu telefonul propriu, frontal, un singur subiect pe cadru, cu un unghi care nu adaugă nimic, ca frumusețea inedită a compoziției să rămână a obiectului. Totul se petrece în același device, de la fotografiere până la privire, iar de când am citit ce scrie Hito Steyerl² despre circulaționism public fără să mai cântăresc mult: o imagine începe să trăiască, pentru mine, abia când pleacă de la mine și, din informația digitală de pe platformă, se modelează într-o decodare neuronală UNICĂ fiecărei persoane care o recepționează.

Formatul îl preiau așa cum îl IMPUNE PLATFORMA, vertical 3:4 și cel mult douăzeci de cadre. Îl tratez ca pe o formă fixă, în sensul în care muzica și literatura au fuga, sonata, pop-songul, sonetul sau rondelul... Un cadru are economia unui haiku, o singură imagine prinsă în clipa în care anotimpul sau întâmplarea au așezat-o. Dacă există un ready-made în URBAN VILLAGE, acela e FORMA: obiectele rămân pe stradă și pleacă numai imaginea lor, într-o încadratură pe care eu doar am impus-o, instantaneu, când am fixat-o digital în aparat.

Ceea ce mă emoționează este că destinația finală a imaginii o află doar persoana care o privește, singura care o vede, în ochiul minții.

În Nu Footage lucrez cu imagini pe care un AI generativ le calculează din toate imaginile lumii. Aici lucrez cu imagini pe care nu le-a vrut nimeni, nici măcar eu, până în secunda în care m-am oprit și le-am fotografiat.

URBAN VILLAGE began in Bucharest and takes its grammar from the city, even when the frames are shot elsewhere. Bucharest leaves in plain sight what other capitals clear away: here the provisional is permanent, and the shop sign outlives the business it once announced.

What I photograph leans towards the infra-ordinary, as Perec¹ called it, the background noise we pass every day without seeing it any more. I stop at the object that has gone BEYOND THE END OF ITS FUNCTION, at its involuntary humour, at messages and lettering drawn by hand on walls, at art made by teenagers who never asked permission. I also stop at posters that erosion has turned into other images, and at the ephemeral order in which nature arranges what is left behind: things nobody made in order to be looked at. The city and nature thus compose an assemblage of circumstance, in a way some may find blasphemous: a wabi-sabi with an Eastern European vibe, in which nature reclaims the city and the urge to communicate migrates from platforms and interfaces onto walls and pavements, from where I carry it back onto the platform.

This is also where my allegiance to punk comes in. In punk, protest has always been working material, an anti-system stance displaced into structural repositionings; the quick gesture and the urgent energy that things and actions give off become an urban “signature”, a way of marking territory and of resisting the trivial.

I work by a few fixed rules that allow quick decisions: I shoot on my own phone, head-on, one subject per frame, from an angle that adds nothing, so that the unexpected beauty of the composition remains the object’s own. Everything happens within the same device, from capture to viewing. Since reading Hito Steyerl² on circulationism, I post without much deliberation. For me an image begins to live only once it leaves my hands, when the digital information on the platform is reshaped into a neural decoding UNIQUE to each person who receives it.

I accept the format as THE PLATFORM IMPOSES it: vertical 3:4, no more than twenty frames. I treat it as a fixed form, much as music and literature have the fugue, the sonata, the pop song, the sonnet or the rondel... A single frame has the economy of a haiku, one image caught at the moment season or chance set it down. If URBAN VILLAGE contains a readymade, it is the FORM: the objects stay in the street and only their image leaves, in a framing I simply imposed, instantly, when I fixed it digitally in the device.

What moves me is that the image’s final destination is reached only by the person looking at it, the only one who sees it, in the mind’s eye.

In Nu Footage I work with images a generative AI computes from all the images in the world. Here I work with images nobody wanted, not even me, until the second I stopped and photographed them.

Medii / Media: fotografie cu telefonul
smartphone photography
Format: serii în format Instagram, vertical 3:4, cel mult douăzeci de cadre
Instagram series, vertical 3:4, no more than twenty frames
Din / Since: 2026
Serii / Series
Notes: ¹ Georges Perec, “Approches de quoi?”, Cause commune, no. 5 (February 1973); reprinted in L’infra-ordinaire (Paris: Éditions du Seuil, 1989). English translation: “Approaches to What?”, in Species of Spaces and Other Pieces, ed. and trans. John Sturrock (London: Penguin, 1997).
² Hito Steyerl, “Too Much World: Is the Internet Dead?”, e-flux journal, no. 49 (November 2013); reprinted as “Is the Internet Dead?” in Duty Free Art: Art in the Age of Planetary Civil War (London and New York: Verso, 2017).