Pe limba teatrului de azi

2015 · interviu realizat de Alexandru Potcoavă

La început a fost jazz-ul. De care v-ați îndepărtat apoi. Din câte știu, jazz-ul îi oferă muzicianului maxima libertate. Sau?

Discutabil. 🙂 În general, tot ceea ce spun este extrem de subiectiv și nu am așteptări ca cineva să îmbrătișeze aceste puncte de vedere și nici aroganța de a le transforma în norme. Așadar, din perspectiva mea, jazz-ul a devenit o muzică la fel de „clasică" precum muzica „clasică". Improvizația (care a existat din secunda de când exista muzica pe pământ - căci ce altceva a fost primul cântec? - și pe care a practicat-o la rândul ei orice mare sau mic compozitor) în jazz este la rândul ei „controlată" iar „libertatea" de care cred că se face prea mult caz din rațiuni de „marketing" 🙂 este într-o doză care nu cred că mai satisface azi nevoia de aventură muzicală. În același timp sunt ferm convins că acest gen muzical și-a trăit viata și a fost creativ atâta timp cât s-a confundat cu istoria afro-americanilor (de la primele forme până la free-jazz și fusion). Cred că este o muzică ce respiră exclusiv prin porii acestui context socialo-politic și care acuma este doar clonată eficient, ca orice alt produs artistic care ne este vândut fără cunoștiința noastră 🙂 . În ceea ce mă privește, m-am îndepărtat de algoritmul acesta mimetic si mi-am reformulat căutările și prioritățile.

Care este sau ar trebui să fie pentru dumneavoastră rolul jucat de muzică într-un spectacol? (pune accente, completează sau dublează povestea, e în contrast etc.)

În ultimul timp nu mai văd necesitatea „muzicii" (așa cum este ea percepută obișnuit de către public) într-un spectacol de teatru. Mai ales muzica la volum mic pe sub textul actorului mi se pare o modalitate grosieră și uzată moral de a manipula prin muzică. Deci, dacă ar fi dupa mine, nu prea aș mai avea de lucru 🙂 . Mă intereseaza muzica și mai ales sunetul, textura lui, atunci când ea este un culoar bine definit și un strat dramaturgic aproape de sine stătător. Am mai zis-o în multe interviuri, pentru mine muzica este o scenografie, dar una sonoră. Are exact aceleași functii numai ca vibreaza în unde pe care le auzim, nu le vedem. O coloană sonoră ar trebui să fie o unealtă perfecta pentru a modela silueta „ne-văzutului" unui spectacol. Ea poate să seteze stări și să umble la potențiometre ce vorbesc despre foarte multe aspecte pe care regizorul ar trebui să-și dorească să le încripteze în semiotica sonoră. Ca și în dans, film sau performance - muzica ar trebui să fie un element opțional și din cauza aceasta folosit cu toate motivațiile de pe lume. Nimic nu pare a fi mai ușor decât să îndeși câteva mp3-uri care iți plac într-o piesă de teatru.... Am asistat la spectacole jenante, pe scenele teatrelor naționale, în care coloanele sonore erau formate din piese luate direct de pe Youtube, la o calitate execrabilă (iar asta nu era nici măcar un gest conceptual... 🙂 . Din păcate de multe ori acesta este nivelul la care se regăsește muzica în spectacol. Toate spectacolele care mi-au plăcut și care m-au schimbat aveau coloane sonore excepționale. Luați filmele care vă plac și aplecați un pic urechea spre ecran, o să aveți o surpriză plăcută 🙂 În ceea ce privește modalitațile de a monta muzica, ele diferă de la regizor la regizor, iar daca ei sunt deschiși, diferă în funcție de estetica spectacolului. Fiecare expresie artistică iși cere „dreptul" la maniera proprie în care manipulezi cu sunetul, pentru că până la urmă, despre asta vorbim, despre un atac asupra participantului pe căi pe care el probabil nu le conștientizează decât după ce spectacolul s-a terminat de mult și rămâne cu dâra sau cu fluviul de senzații pe care le-a experimentat. Eu, în anii aceștia, văd muzica mai degrabă ca pe o instalație sonoră, parte organică din spectacolul-instalație-mamă. Coloane sonore care imi reprezintă gustul 100% sunt: „Secvențe și profile" (Florin Fieroiu) „Doi români amărâți vorbitori de polonă", „Urâtul" (Theodor Cristian Popescu) și „Contra iubirii" (Radu Alexandru Nica).

Ce preferați: teatru sau teatru-dans?

Azi nu mai văd nici o diferență. Pentru că nu am mai văzut spectacole la care să nu se recurgă la tertipuri care să facă ceva, orice, (muzică, dans, video - impropriu și ridicol numit la noi „multimedia") să nu „plictisească" publicul. Cred că trăim o schimbare interesantă de paradigmă, și anume, ce mai înseamnă un spectacol în 2015? Unde se situează el în raport cu internetul, televizorul, entertainmentul facil, industria filmului, minimalismul informațional și invitația evindentă spre atrofierea atenției și a concentrării pe care o impun rețelele de socializare, manipularea, sexismul, homofobia și aroganța nationalistă? Toate acestea mi se par că sunt factori care presează artiștii creatori și producătorii într-un cerc vicios al dorinței de a mulțumi publicul. În România mi se pare cea mai toxică atitudine care nu face decât să îngroape creativitatea și să impună o nouă scară de valori în care lipsa de informare și credulitatea snoabă autorizează noile „staruri". Iar după acest drum ocolit încerc să vă răspund (tot ocolit, desigur 🙂 la întrebare: prefer spectacolele sincere, în care Artiștii se iau de gât cu societatea (ca la Berlin, de exemplu), sau în care se expun așa cum sunt ei în momentul acela. Îmi plac spectacolele în care toată lumea prezentă SE ASUMĂ. De la regizor și/sau producător la actorul care intră 40 de secunde în scenă.

De unde porniți când începeți lucrul la un spectacol? (citiți textul, discutați cu regizorul etc.)

Nu numai că-l citesc 🙂 , dar imi permit să am și propriile mele păreri despre el. Mi se pare minimul de decență deontologică. Dupa ce discut cu regizorul și după ce văd spațiul de joc așa cum este el conceput de către scenograf, imi fac „filmul" meu. Apoi, în funcție de disponibilitățile tehnice ale teatrului în care lucrez acel proiect îmi fac un plan și încep să-mi clarific ce pot și mai ales ce nu pot să fac. Apoi urmează faza de asistat la repetiții iar acolo sunt influențat de felul în care sunt actorii, atât civili cât și pe scenă. De cele mai multe ori felul în care se poartă actorii la repetiții îmi poate dicta tonul întregii coloane sonore. Și de-abia după aceea…mai fac și muzică 🙂 Toate coloanele sonore pe care le fac în ultimii ani sunt compuse într-o cameră din teatru unde sunt lăsat să lucrez sau, de multe ori, chiar în timp ce se repetă iar eu compun cu căștile pe urechi, în același spațiu.

Cum se face acordul fin? Acceptați sugestii din partea echipei, e un work in progress sau nu vă abateți de la partitură? Și dacă acceptați sugestii, ce concesii sunteți dispus să faceți?

Din fericire lucrez numai la proiectele care imi plac și cu oamenii cu care îmi place sau mă simt confortabil să-mi petrec ceva timp departe de casă și de viața mea personală. Iar toți acești oameni cu care lucrez au o cel puțin o calitate comună: au spirit de echipă și știu să-și asume un colaborator. Sunt oameni care discută, se problematizează, primesc și dau feedback-uri, sunt curioși și deschisi și sunt ….oameni 🙂 . Produsul final este foarte important, desigur, dar el poate nu va fi la fel de consistent de fiecare dată. Ceea ce mi se pare din păcate că nu ințeleg producatorii (care în marea lor majoritate produc cu banii pe care statul îi acorda culturii și implict mentenanței și dezvoltării ei) este că un spectacol, după gestație, poate să fie în egală masură o Galatee sau un Frankenstein. Dar cu siguranță, aceeași producători vor „beneficia" peste câțiva ani de schimbările pe care o eventuală nereușită (întrebare: cine decide că un spectacol este reușit sau nu?????) le produc în Artist. În ceea ce privește lucrul efectiv la un proiect, odată stabilită estetica muzicii lucrurile par să vină aproape de la sine. Sunt foarte deschis la feedback-uri care țin de dramaturgia muzicii, pentru că muzica este un semn evident de decodare a unei situații dramatice. „Work in progress"-ul ține până la premieră pentru că timpul scenic muzical este dependent de funcționarea ideală a tuturor elementelor care „joacă" în spectacol: spațiul scenic, costum, recuzită, coregrafie…practic, în ultimele zile se face acordul fin. În ceea ce privește compromisurile…. 🙂 …le fac în măsura în care știu că nu-mi blurează semnătura. Având în vedere că TOATA lumea se pricepe la muzica 🙂 (nu știu emoticonul pentru sarcasm...) și că placebo-ul este cel care ne ghidează toate acțiunile…de ce nu? 🙂 Oricum nu există coloane sonore pe care să nu mi le asum. Indiferent dacă „gura lumii" comenteaza (iar în această breaslă se vorbește la fel de mult precum se face) dorm liniștit nopțile pentru că știu că dacă mi se extrage muzica din orice spectacol, ea este ireproșabil construită (vis-a-vis de scopul propus și convenit împreună cu regizorul). Ceea ce iși dorește până la urmă, sper, orice privitor, de orice parte a scenei ar fi el 🙂 Restul este o problemă doar de gust muzical iar asta nu ar trebui să facă obiectul unor eventuale critici.

Ce ne-ați putea spune despre colaborarea cu regizorul Theodor-Cristian Popescu, la piesa Urâtul?

V-aș putea spune multe 🙂 . V-aș scrie și o carte despre estetica acestui spectacol, poate trezesc pofta criticilor care ar trebui să scrie și despre căutările teatrale, nu numai despre confirmări sau infirmări. De Cristi mă leagă unele dintre cele mai dragi coloane sonore, fie că piesele se numeau „Auto Da Fe", „Krum", „Un cuplu de români amărâți, vorbitori de polonă" sau „Opinia publică". Și mă mai leagă curațenia cercetării universului unei piese de teatru. Este ceva atat de onest în felul în care Cristi își abordează repertoriul încât îl face (strict din punctul meu de vedere) unul dintre puținii regizori cu o traiectorie a problematicii pe care o ridică spectacolele lui extrem de bine definită. Și ca să mă reîntorc la ceea ce am zis mai sus, „Urâtul" cred că răspunde unor angoase cvasi-contemporane: corpul, sexul, imaginea, conținutul, presiunea socială, corporația, narcisismul, cuplul și singurătatea în „perfecțiune". Munca la acest proiect a fost intensă și nu neapărat lipsită de ocolișuri. Am compus pentru acest spectacol 3 coloane sonore, fiecare într-o estetică diferită. Până la urmă am ales ceea ce credeam noi că va completa cel mai bine universul pe care am vrut să-l creăm. Și, deși am peste 40 de minute de muzică în spectacol, cred că 90% dintre spectatori sunt convinși că toată muzica spectacolului este compusă din 3 melodii a câte un minut jumătate fiecare, pentru că publicul românesc nu are apetit decât pentru lucrurile evidente și din păcate - ca un feedback - este și tot ceea ce i se oferă. Și aici aduc în discuție poziția ingrată a colaboratorilor: când spectacolul iese „bine", este triumful public al regizorului. Când el iese „prost", începe să se vorbească și de colaboratori 🙂 . Mă bucur că am putut face parte din echipa acestui proiect în care FIECARE participant (și aici includ, bine-nțeles și performerii) și-au donat o parte din ei pentru a crea un corp nou cu o viată de sine stătătoare. Acest spectacol este un organism viu care vorbește limba teatrului de azi, într-o lume care privește spre trecut cu speranță, evlavie cabotină și nostalgie pe cât de virulentă, pe atât de malignă.

Interviu realizat de Alexandru Potcoavă pentru revista Teatrului German de Stat Timișoara, 2015.