Arhivă / Interviu integral
Parizer mânjit cu niște muștar
1. Treizeci de ani de libertate. E această libertate transpusă și în domeniul teatrului? E teatrul românesc liber?
Liber…de CE? De uniformizare? De găști politice și de găști culturale? De superficialitate? De tabu-uri? De conservatorism? De Stanislavski? De structuri religioase? De arhitecturi și de concepții comuniste? De nepotisme? De „mondenitate” teatrală? De aroganța că tot ceea ce contează pe lumea asta se întâmplă în interiorul breslei și în spațiile ei virtuale arondate? De preconcepții? De oportunism? De cabotinism? De bullying? De presiuni externe actului artistic? De evaziuni fiscale? De discriminare pozitivă asociată cu lipsa reperelor culturale sincronizate cu decada noastră? De misoginism și de sexism? De incompetență? De autocrație? De compromis? De orbecăială?
2. Care sunt marile provocări pentru un artist care face teatru astăzi?
Autonomia artistică. Autonomia morală. Creditarea. Negocierea financiară echitabilă. Obținerea de resurse din partea Instituției care să-i permită realizarea conceptului cât mai aproape de intenția artistică. Lupta cu Sistemul de Stat și (…de mult prea multe ori…) cu structurile personalului administrativ din organigramele instituțiilor culturale. Lupta cu preconcepția din partea Statului că ești din start un hoț în momentul în care aplici la finanțări din fonduri publice. Rezistența la artă progresistă venită din partea oricărei organizații fie „de stat”, fie „independente”. Penetrarea pojghiței de celofan generate de noua media și de rețelele ei de socializare. Poziționarea în ierarhiile mondene ale breslei — singura care deține din păcate deocamdată codurile de acces la „ocazia” de a te manifesta public.
3. S-a schimbat raportul compozitorului cu spectacolul? A existat un proces de modificare a percepției de la ilustrație muzicală la componentă cu un statut important?
Singurul garant și motor din acest punct de vedere este regizorul, după părerea mea. Ea sau el este cel sau cea care negociază sau impune prezența acestei arme secrete, care poate fi muzica. În urma experienței a peste 100 de spectacole de teatru la care am compus coloanele sonore nu cred că există vreun manager realmente fericit când află că echipa de creație mai conține și un compozitor :). Cred că mai este mult până când o instituție o să fie mândră că produce ceva 100% original. Și aici vorbim de un cerc vicios mult mai mare decât instituția în sine, care apare aproape ca o victimă a unui aparat monstruos, coercitiv, la rândul lui. Vorbim de politici culturale de stat, de priorități culturale, de competența factorilor de decizie…și aș mai putea continua mult și bine. Revenind la întrebare, cred că pașii sunt modești pentru că lanțul trofic al muzicii de scenă conține, pe lângă compozitor, unul sau mai mulți operatori de sunet, poate interpreți live, o instalație audio performantă și un public care este conștient de prezența acestui strat dramaturgic. Despre partea critică profesionistă nici nu îndrăznesc să vorbesc. Descifrarea sau interpretarea unei semiotici muzicale nu este facilă, cu atât mai mult cu cât muzica, alături de fotbal, se pare, este un domeniu în care fiecare dintre noi are păreri definitive 🙂
11. Mai are artistul azi rolul și rostul unui detector de fum? Mă gândesc la proiectul Hikikomori și la puternica dimensiune de conștientizare și de interacțiune pe care o implică. Care au fost reacțiile la el? Este aceasta direcția în care se îndreaptă căutările tale artistice?
În nici un caz în România. Pentru lumea noastră, Avangardă încă înseamnă în cel mai bun caz o estetică nouăzecistă. Pentru lumea noastră importantă pare a fi prezența și PERSONA virtuală, expresionismul cabaretistic (cel care s-a născut acum 100 de ani…dar la care încă se mai visează în lumea bună a teatrului de azi…) pare că s-a translatat în grotescul emoticoanelor ce țin locul unei expresii umane și directe a sentimentelor, ca un fel de meta-script updatat al unui Otto Dix sau George Grosz :). Hikikomori a fost un proiect cu rezonanțe în toată echipa de creație. A însemnat ceva adânc pentru fiecare dintre noi. Înainte și după reprezentațiile „oficiale” l-am prezentat mai multor instituții culturale. Rezultat? 0. Mi s-a dat elegant de înțeles peste tot, cu tot tactul de rigoare plus diplomație eficientă, că este un spectacol prea dificil de comunicat și că nu ar fi public pentru asta. Pe bune? Răspunsul meu este altfel: într-o lume total dezinteresată și narcisică acest proiect nu aducea nimic demn de a fi muls în câteva jpeguri instagramabile. Noi, cei ce l-am făcut și l-am performat, rămânem cu amintirea discuțiilor cu publicul brașovean, clujean și bucureștean (venit să ne vadă la Goethe Institut la noi acasă — nu la vreun ICR de peste hotare…), cu o autentificare mult mai profundă decât cea a fashionului teatral și cu certitudinea că efortul nostru a contat pentru câțiva oameni din public care au plecat profund atinși de ora petrecută împreună cu noi.
Căutările mele artistice sunt deja pervertite de spațiul cultural în care m-am format și căruia îi aparțin. Ele sunt mijlocul de parizer dintr-un sandwich a cărei felii superioare este cultura vestică, politizată și polarizată strategic în conformitate cu cutumele dezirabile din scriptele Uniunii Europene și felia de jos, cu miros de rântaș politic ad-literam, care-și extrage sevele dintr-un spațiu mult prea ocupat să-și dea foc propriilor grâne și să-și otrăvească fântânile — așa cum am fost eu învățat de mic la școală.